Omul cu ochelarii de cal-putere se trezeşte înainte ca soarele să răsară. Se bărbiereşte pe întuneric. Face economie. Nici plita electrică n-o mai foloseşte. Îşi încălzeşte la lumânare apa pentru cafea. În timpul iernii a scos frigiderul din priză (dar n-a fost o iarnă prea lungă), iar acum, când se priveşte în oglinda din lift (unde e becul aprins), se gândeşte că n-ar fi o idee rea să se transforme în Omul cu barbă şi ochelarii de cal-putere, doar-doar acoperă râurile de pe obraji.
Lebede pe râul Olt
Ochii omului cu ochelarii de cal-putere
Omul cu ochelarii de cal-putere are ochii albaştri ca un colţ de cer, dar nimeni nu-i vede (nici măcar el).
Înghețată cu zăpadă proaspătă, de Retezat
În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.
Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉
Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.
Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.
Riscul de a parca pe trotuar
Printre multele Vederi din Bucureşti, un loc de cinste vor avea cele din timpul iernii 2012. N-a fost una atipică, ci una prea puţin asemănătoare cu vara (cel puţin de la un moment dat încoace). Îmi pare rău că n-am făcut destule fotografii, îmi pare bine că am făcut câteva. Pe cea de azi, „Maşină-iglu sau riscul de a parca pe trotuar, iarna, în Bucureşti”, fotografiată pe Dristorului, o trec la fără cuvintele găzduite de Carmen.
– Va urma –
Pietre (înainte de a crăpa de frig)
Om, raţe şi pescăruşi
Provocat de Carmen, aduc o imagine din Parcul IOR (mă rog, Al. Ioan Cuza). Azi, chiar, e mult mai iarnă decât atunci când am făcut fotografia. Dar orişicât.
Călăreţi către Casa Scânteii
Călăreţii te fac să întorci capul. Această propoziţie e falsă. Întorci capul să vezi caii, nu călăreţii. Pe cine interesează cine e omul din şa? Vă daţi seama? Important e calul, nu omul. Asta, da revoluţie!
Fotografia a fost făcută în data de 1 decembrie 2011, după paradă. Mi-au plăcut caii (deşi multă lume se ţinea de nas după trecerea lor; deh, erau balegi aburinde!). Mi-a plăcut faptul că în plan secund se vede fosta Casă a Scînteii (actualmente, Casa Presei Libere. Care presş liberă?).
NOTĂ. Această Vedere din Bucureşti a fost trimisă şi către Carmen. Poate fi şi fără cuvinte, altfel spus.
Arcul de triumf, cu Mănăstirea Caşin în plan secund

Arcul de Triumf văzut dintr-o parte. Partea din care se zăreşte turla Mănăstirii Caşin. Foto: Calin Hera (1 decembrie 2011)
Sunt multe locuri frumoase în Bucureşti. Am zis ceva banal? Treacă. În copilărie eram foarte mândru de Arcul de Triumf. Mândria asta m-a ţinut până când am văzut adevăratul Arc de Triumf, cel din Paris. Când m-am întors în ţară, Arcul nostru mi s-a părut cam provincial. Dar tot l-am îndrăgit şi mi-a fost ciudă că al nostru nu e vândut ca al lor, că nu-l poţi vizita când ai chef, că nu e marketizat.
Şi am mai găsit un atu: această vedere din Bucureşti în care, alături de Arcul de Triumf apare Mănăstirea Caşin. Na, că parizienii n-au Caşin! Au altele, ştiu 🙂
Tarif de criză
Apelez, pentru astăzi, la joia fără cuvinte. Public, adică, o fotografie-document. Un fel de. Face parte din seria Vedere din București.
Diplomă de la Moș Crăciun (pentru copiii cu minte)
Pentru toți copiii cu minte, de la Moș Crăciun și de la Roxana Soare. Și de la mine.
P.S. Aici ar trebui să se oprească și leapșa de patru zile.
Cel mai bun prieten al omului e rața
Provocat de Carmen (pentru că azi e Miercurea fără cuvinte), am zis să susțin cauza rațelor semi-sălbatice. Au nu-s ele cel mai bun prieten al omului? Altfel de ce le-ar hrăni cu pâine adusă de-acasă, de ce momentul hrănirii e bifat cu religiozitate în timpul plimbărilor prin parc? Oamenii n-au niciun folos de la rațele de parc, nu le mănâncă, nu le caută ouăle, nu-și fac pufoaice din penele lor. Doar le privesc și le fotografiază. Deci, câinele de apartament are un rival real! 🙂
NOTĂ. Fotografia, făcută într-un început de decembrie neobișnuit de generos (vreme de toamnă târzie), e inclusă în seria Vedere din București.
Tancurile copiilor
Vă rog doar atât: să nu mă întrebați prin ce asociație ciudată de idei am ajuns să public, în această dimineață de decembrie mai mult ploioasă decât friguroasă, fotografii făcute într-o altă dimineață de decembrie, una însorită și festivă. Era Ziua Națională și cei de la Armată au decis, premeditat sau nu, să-i lase pe civili să se uite mai de aproape la tehnica de luptă parcată pe banda 1. Copiii au fost cei mai interesați. Cadrele au fost servite, n-am avut decât să fotografiez, așa cum m-am priceput.
Reduceri la jumate
Întrucât azi e vinerea dedicată studenților și cum e vorba despre studenți de anul I, care la primele ore încă își mai spuneau, când vorbeau despre ei, elevi, și pentru că am discutat de câteva ori despre reducerile de care beneficiază (sau nu) studenții, în general cot la cot cu pensionarii (ca un arc peste timp), și, în fine, fiindcă această introducere într-o frază s-a lungit cam mult și nici nu știu dacă textul de azi va avea cuprins și încheiere, am ales să public pe blog o fotografie simplă, care sunt convins că nu le va face în ciudă, dacă ar vedea-o, ci le-ar trezi doar, eventual, mici nostalgii (dar la vârsta lor nostalgiile sunt numai bune de lăsat deoparte, pentru mai târziu).
Chiorul ajuns rege în Ţara Orbilor
Nu erau oameni prea cinstiţi în oraşul în care se aplica Legea Talionului. Se obişnuiseră să rămână fără un ochi, să li se taie câte o mână. Unul nu mai rămăsese întreg! Primul căruia i s-au scos ambii ochi ieşea rar din casă; la ce să mai umble pe străzi, să dea cu capul de colţurile clădirilor? Au urmat altul şi altul. Treptat, oraşul devenea tot mai liniştit. Dacă tot e întuneric, măcar să fie acasă. Ultimii doi chiori din oraş s-au pândit, s-au încăierat, iar unul i-a scos ochiul bun celuilalt.
Plăcerile lui Moș Nicolae
– Tati, de ce-i plac așa mult lui Moș Nicolae ghetele?
Băiețelul care întreabă are vreo opt-nouă ani. E îmbrăcat cu o pufoaică verde, umflată, ca un balon înfipt în două bețe mișcătoare. Picioarele n-au astâmpăr și dl. Lică aproape aleargă după cei doi, foarte curios să afle cum va decurge discuția.
– De ce crezi că-i plac?, întreabă tatăl.
– Păi, n-aduce cadouri dimineața dacă ne facem ghetele seara? Înseamnă că-i plac.
– Poate răsplătește hărnicia.
– … Sau îi place mirosul de cremă de ghete?, îi vine să râdă băiatului.
Nu mai crede în Moș Nicolae de la ultimul Paște, de când i s-a părut aiurea, dintr-o dată, că un iepuraș doldora de cadouri poate țopăi printre blocuri. Dar asta n-are de unde s-o știe dl. Lică, însă e liber să și-o imagineze. După ce își va trage sufletul, desigur.
Biserica din Parcul IOR
Numai cine n-a văzut-o vreodată n-o ştie. E o prezenţă inedită, dacă ajungi cu privirea la ea având ochii obosiţi de droaia blocurilor comuniste din Titan-Balta Albă. Totodată, după ce o fixezi cu privirea, ţi se pare că e acolo de când lumea, nu doar din 1996, şi că nici n-ar putea fi altfel. Preotul paroh Adrian Niculcea i-a zis „reper arhitectural si sufletesc al cartierului”.
Are 45 de metri înălţime, e din lemn, e construită în stil maramureşean.
Am intrat pentru prima oară în biserica din parc (Biserica Pogorârea Sfântului Duh) în urmă cu vreo 14 ani. Prin 2000-2002 am frecventat-o mai des (am destule fotografii pe hârtie de atunci). Erau preoţi tineri, erau slujbe frumoase, civilizate.
Witting sau Witing?
Vedere din Bucureşti. Azi, strada Witing şi spitalul Witting. Un lucru bun care s-a întâmplat în Bucureștiul ultimilor ani e acela că multe străzi își poartă cu fală numele, pe clădirile de la capetele străzilor, ici și colo ori chiar în intersecțiile mai importante.
De bucurie, parcă nici nu-ți mai vine să cârcotești. Și ce dacă unele străzi se cheamă cumva într-un loc și altcumva în altul? Şi ce dacă numele oficial al unei străzi mici, dar vioaie şi încărcată de semnificaţii, e scris incorect? Mă refer la strada „Witing”, inspirată după numele spitalului aflat la capătul dinspre Calea Pevnei. Spitalul CF Witting, la el mă refer. Spital înfiinţat în 1918 de doctorul C.F Witting, cel care a pus bazele chirurgiei vasculare din România. După cum se vede şi în fotografiile care însoţesc acest articol, strada a pierdut o literă t, deşi numele domnului doctor care st la originea denumirii actuale le avea, bine-mersi, pe amândouă.

















