Archive for ‘ZideZi’

15/05/2009

Cine ştie…

Autor: Anca

Tăiase ceva lemne si le rânduise in faţa casei… De-acum a venit căldura, gândi cu glas tare printre clăbucii de fum ce-i ieşeau din gură. Da’ să fie pentru la anu’, cine ştie ce iarnă ne-aşteaptă… Apoi adormi cu gândul la iarnă…

Răguşite de bocete, câteva babe zdrenţăroase ciuguleau din drumul colţuros monedă dupa monedă, căzute in ploaie la fiecare răspantie…” Să fie… cine ştie ce iarnă ne-aşteaptă…”

NOTĂ. Acesta este primul PA despre care am stiintă, publicat după „manifestul” meu de ieri.

15/05/2009

Măr cu sare

   Fiică-mea mi-a spus ieri: „Am făcut un măr cu sare, o pară cu sare şi un soare cu sare”. Am crezut, la început, că a învăţat o nouă poezie (la grădiniţă se pregăteşte serbarea de sfârşit de an). Mărturisesc, era târziu, trebuia să o pregătesc de culcare, aveam de completat nu ştiu ce formulare, socoteam, în minte, dările lunare etc. N-am prea fost atent.

  Azi dimineaţă, am găsit în dulăpiorul ei de la grădiniţă, aţi ghicit: mărul cu sare, para cu sare şi soarele cu sare. Desenase o acuarelă şi presărase sare pe desen, aşa îi învăţase doamnă. N-am fost mai atins la suflet nici în timpul joggingului de o zi lumină de la Metropolitan Museum! 

  Am dat deoparte toată morga mea de tip serios şi am ridicat-o în braţe, m-am învârtit cu ea şi am pupat-o. Fata lu’ tata!

cara desen

 

Măr cu sare, pară cu sare, soare cu sare

Etichete:
14/05/2009

PA. Provocare ordinară

Am o ambiţie despre care vreau să vă vorbesc: PA-ul. O aroganţă, dacă doreşte cineva să-i spună astfel. Sau o inocenţă.

Mi-ar plăcea ca genul literar PA să se impună. Să aibă lumea habar de el. Să-l aprecieze. Să-l folosească. Fireşte, la un moment dat, să intre în manuale, în istoria literaturii. OK, puteţi presupune, pe bună dreptate, că am trecut, şi nu degeaba, pe la Papa Caffe-ul lui Vania înainte de a scrie asta. Nu, n-am făcut-o. N-am nicio scuză.

Dar, totuşi, mi-ar plăcea măcar ca unii dintre voi, prietenii mei de PA-uri, poezie şi mirări, să scrieţi PA-uri şi, cine ştie, poate chiar să adăugaţi această categorie, PA, în blogurile voastre. Sunt încurajat de faptul că, deja, am „luat” de la voi câteva texte remarcabile pe care le-am publicat aici, la Musafiri.

Ca să revin cu picioarele pe pământ, cel mai mult mi-ar plăcea să-mi spuneţi, la modul serios, cât de plauzibil vi se pare ceea ce tocmai am aberat.

CH 405

Am făcut această fotografie în grădinile abaţiei Melk.  Pur şi simplu, mi s-a părut că monumentul fusese aşezat acolo pentru mine

 

NOTĂ. Există deja un grup de scriitori şi critici de PA-uri, grupul Pahico. De-a lungul timpului (cam patru ani), au „trecut prin fenomen” în jur de 150-200 de persoane; cred că se poate vorbi despre un nucleu dur de aproximativ 40 de pahiliteraţi. Acela e leagănul PA-ului.

Spun asta pentru a transmite ideea că ambiţia/aroganţa/inocenţa mea e împărtăşită de încă vreo câţiva naivi. Rămâne să alegem: asta înseamnă că nebunia e mai mare sau mai mică?

 

14/05/2009

PAul scrie PA-uri ;)

Deja încep să simt că specia literară încă nerecunoscută oficial ;), PA-ul, are sanse să prindă. Am descoperit cu multă plăcere patru PA-uri scrise de Paul (da, de acord, recunosc: nu stia, în momentul în care le-a scris, că sunt PA-uri). Vi le arăt aici (am acordul lui), le puteti citi, scrise cu verde :P, pe blogul lui. (Preferatul meu e ăla cu piticii).

8 si jumatate
Autor: Paul Gabor
La mine in sat traiau opt pitici si jumatate, unul dintre ei era jumatate de pitic. Va puteti imagina o jumatate de pitic, mic de tot, o jumatate de tot, pitic? Erau opt frati si jumatate pentru ca mama lor umbla prin vecini si nu se stia cu cine si cand a lasat lucrurile pe jumatate. Ar fi fost culmea sa se stie si jumatatea cealalta, piticul fara randament, cu o jumatate de spermatozoid. Cei opt pitici si jumatate au trait fericiti pana mai adineauri, cand au aflat adevarul. Partial. Altfel ar fi fost dezamagiti, doar pe jumatate…

Faceri de bine
Autor: Paul Gabor
Am primit un telefon de la banca. M-au rugat sa le imprumut niste bani, cu toate ca eram putin cam ingramadit de situatie. Nu eram foarte bine pregatit, tocmai vandusem cusca motanului si nu prea dispuneam de lichiditati. „Hai, amice, da-ne si noua ceva, nu ne lasa in paragina!”, imi spuse directorul, dealtfel un tip simpatic. Intr-un final mi s-a inmuiat sufletul si m-am scobit in buzunare. I-am dat tot ce aveam, cu siguranta ca nu am sa-i mai vad niciodata. Cel putin am facut un bine…

Asia
Autor: Paul Gabor
Lungita lin pe canapeaua de amor, cu picioarele inca ude si mirosind a piersica, Miruna si-a gasit leacul neputintei. Furia ii trece, incetul cu incetul, ca si cum nimic nu s-ar mai putea intampla. Micul cilindru cu lama superba pe dinauntru, ascutita magistral, e jucaria care o va izbavi de rusine si o va face sa uite umilinta. Isi asteapta sotul ca o vulpe flamanda si dornica , insetata de sange vinovat. Asteapta. A gandit un preludiu fierbinte, asa cum a vazut in filmele cu gheise de portelan, are sa-l plimbe din priviri, sa-l duca din vorbe, il va nauci cu mangaieri noi, nestiute pana acum. Tematoare, cu ochii stralucind de spaima, se va lasa patrunsa pentru ultima oara, o va face sa vibreze si sa suspine. Abia atunci, in acel moment nebun, se va convinge ca nu o va mai insela. Cu nimeni. Niciodata…

Sclifosiri
Autor: Paul Gabor
Una din marile greseli pe care le face Dumnezeu este lipsa lui de flexibilitate. Nu mai este capabil sa dea din coate, sa se inalte sau sa abureasca urechile cuiva pentru a se inalta in functie. A fost dintotdeauna singurul, el, marele, atotcuprinzatorul intre maini si ganduri. Si va fi la fel peste mii de ani. Suntem iritati de maretie? Exista si coborasul de pe scara, exercitiu pe care nu-l face. Asteptam unele semne de slabiciune din partea lui, gesturi ce ne-ar putea obisnui cu ideea de apropiere divina, sa mai greseasca putin si sa ne dea prilej de bucurie. Prea dam vina pe noi, ne-am saturat de statutul de tapi ispasitori, m-am saturat, personal, de barba falsa ce o port si de coarnele ce nu-mi vin deloc.

13/05/2009

Joc mecanic, din glezne

Dacă spui o glumă bună o dată, se râde. A doua oară dacă încerci același tip de glumă, pot să râdă cei care n-au auzit-o pe prima. A treia oară nu mai râde nimeni, poate smulgi doar niste zâmbete indulgente.
Mă gândesc că la mine acum e a doua oară. Ca să pară ceva cât de cât nou, am făcut si un print screen 😉 !untitled
E vorba, da, despre un lucru la care ne-am oprit si ieri: cum se ajunge pe acest blog? Răspunsul, prieteni, e risipire de iluzii: din întâmplare… Adică, în afară de voi, care sunteti deja prietenii mei întru PA-uri, mirări si poezie (avem si poze!), mai vin si ocazionalii care întreabă pe google, de exemplu, „cum imi fac o sala de jocuri mecanice”. Ei bine, la această căutare, al doilea răspuns e pe acest blog! Si asta fiindcă, într-un PA, pomenesc ceva despre jocuri mecanice.

Dar mai e un lucru care mi se pare foarte interesant, pornind de la această bizară întâmplare: cineva vrea să-si facă o sală de jocuri mecanice! O afacrere bună, oare, în timp de criză?

UPDATE. Uf, mi-e greu să mă abtin, n-o fac pentru că am mai descoperit una tare: a ajuns aici cineva care voia „imagini cu asezarea părului” :)). Si a ajuns la… Melk!

13/05/2009

La ce mana se poarta bratara

Autor: LePetitPrince

Stia asa: bratara se poarta pe mana dreapta, ceasul pe cea stanga. Asa ca o puse pe dreapta, desi, cum nu purta ceas, mana stanga era libera.
Cu dreapta facea multe si bratara ba se agata, ba ii stanjenea miscarile. Intr-o zi, i s-a desfacut inchizatoarea si a cazut. A ridicat-o, a pus-o pe dreapta, dar nu reusea sa o inchida cu stanga. Nu era nimeni in jur s-o ajute asa ca a mutat-o la mana stanga si a inchis-o cu dreapta, mana cea destoinica.
A purtat-o mult timp la mana stanga si era mult mai bine, nu se mai agata si nu mai incomoda defel. Cand a realizat acest lucru a mai realizat ceva: singurul motiv pentru care o purtase pe mana dreapta era pentru ca asa stia ca trebuie.

13/05/2009

Familia, în parc

Are opt ani şi cozi împletite. E îmbrăcată foarte adecvat. Dar plânge. Ar vrea să o ia în braţe taticul ei. Bărbatul e cu 20 de paşi mai încolo. Ireproşabil îmbrăcat.

Mama e mai aproape. Vine spre fată. O strânge de codiţe. N-o trage de păr. Strânge, puternic. „Inceteaza în clipa asta”, îi şuieră şi priveşte în jur. O voce dură, fără subtilităţi. Fetiţa îşi înghite plânsul şi plânge mai tare, sacadat.

Din maşina 4×4 se aud mai târziu nişte palme. Tatăl claxonează un fraier care trece pe zebră.

13/05/2009

Cinci minute

Autor: Ovidiu E.

Sunt oameni care în cinci minte abia pot să citească două trei pagini dintr-o carte, atunci când stau pe veceu. Sunt oameni care fumează o ţigară în cinci minute, înghesuindu-se zgribuliţi de frig pe balcon sau în alte locuri special amenajate. Sunt oameni care în cinci minute abia reuşesc să facă o parcare laterală.

NOTĂ. Acest text a fost scris de Ovidiu Eftimie. Articolul din cre am extras PA-ul e mai mare. E un text bun în sine. Nici nu mă interesează cine sunt Scripcaru, Căncescu sau PDL. Sunt simple persoanje. Textul e subiectul. Iar PA-ul din el mi se pare foarte-foarte reusit.
PS Acum, trebuie să-i spun si lui Ovidiu că a scris un PA 😉

12/05/2009

Alt fel de febră

Cineva a intrat pe blogul meu căutând pe google „il doare capul si are febra”. Pe prima pagină afisată de google la această cerere, fix în mijloc, e un link către proza pe care v-am arătat-o deja, care se numeste „Febră”.
Nu știu ce să fac cu această informatie. Dar, în orice caz, îmi doresc ca persoana care avea o problemă să fi aflat între timp toate informatiile necesare si copilul ei (nu stiu de ce, dar cred că e vorba despre o mămică îngrijorată că nu-i e bine copilului ei) să se simtă deja mai bine. Iar dacă va mai ajunge cumva pe acest blog, sper să se simtă OK aici, să-i placă ce găseste si să revină.

12/05/2009

Liptariu

Autor: LePetitPrince

Adunati de prin curte de mirosul dulce acrisor ce se raspandea din oala unde invartea vartos bunica ne uitam cu ochii sclipind de pofta si o intrebam ca si cand nu am fi stiut ce face acolo… ”Ce sa fac, Bună, liptariu fac”, si pana se invartosa si se innegrea nu-l lasa… S-a dus liptariu in ceruri, odata cu buna si mosu’ meu, dar ii simt si acum gustul, asa cum vad si chipul lor drag si bun.

11/05/2009

Misoginisme

Un coleg al cărui nume n-am să-l divulg, pentru a nu stârni mânia unei colege, mi-a atras atentia asupra unei stiri din spatiul saudit.
Este vorba despre un judecător, Hamad Al-Razine, care a spus că soţii musulmani pot să-şi pălmuiască soţiile dacă acestea cheltuiesc prea mulţi bani.

DECLARAȚIA. Cuvintele înteleptului cu pricina sună cam asa: „Dacă un bărbat îi dă soţiei sale 320 de dolari şi ea îşi cumpără o abaya dintr-un magazin de firmă la un preţ de 240 de dolari, iar soţul o pălmuieşte ca reacţie la fapta ei, ea îşi merită pedeapsa”.

REPLICĂ. „Aşa văd bărbaţii din Arabia Saudită femeile. Nu învaţă asta dintr-o carte sau de la un prieten. Au fost învăţaţi de mici să privească femeile astfel, ca pe ceva inferior unui om”, l-a contrat o activista musulmană pentru drepturile femeilor (o cheamă Wajeha Al-Huwaider, dacă doriti să stiti).

DOUĂ-TREI VORBE. Fireste, Hamad Al-Razine nu e un misogin, cine spune despre el însusi că ar fi?
El doar a vrut să explice că, în ceea ce-l privește, nu trebuie să fie dubii când are de judecat cazuri de violentă domestică dinspre el înspre ea.
Cred că e naspa să fii femeie în asemenea conditii. Adică, dacă tot ai banii ăia pe mână, cum naiba să nu-ti iei cea mai misto abaya? Nu meriti si tu o abaya United Colours, de exemplu!?

DICȚIONAR. Abaya e chestia aia neagră, din pânză, cu care se acoperă femeile în A.S.

CUM E ÎN EUROPA. În Europa e altfel. Chiar si în România e altfel, or România e o tară în care se spune „om” la bărbat si „femeie” la femeie. Un exemplu de altfel, aici.

11/05/2009

PA-uri la Leo

Am descoperit înca trei PA-uri, la Leo, si asta m-a bucurat. Trebuie să fiu sincer si să vă mărturisesc: Leo n-a stiut că scrie PA-uri (desi a scris acele texte după ce a citit, aici, despre pahiliteratură). Găsesc însă că important rămâne faptul că acele texte există si că ele sunt PA-uri. Iată-le:

Un miracol mic

Jucăria

România

UPDATE. Leo a scris, între timp, un PA pentru că asa a vrut, nu fără să stie ce face. Se numeste Cuiva-ului meu drag. Sunt foarte încântat că familia PA-ului se măreste, foarte încântat!

11/05/2009

Lapte de pasăre

Am ajuns într-un loc unde se vorbea despre „dulcele” copilăriei.
Am întredeschis ochii si mi-am dat seama că astea sunt unele dintre cele mai grozave amintiri, cele despre bunătătile din copilărie. Înainte de „dulce”, îmi amintesc felia groasă de pâine cu untură si ceapa verde, luată direct din grădină, cu care mă omenea Omama, bunica mea. Si tot ea îmi oferea pâine muiată în apă si tăvălită apoi în zahăr. Mi se părea atunci, la 4-5 ani câti aveam, că nimic nu poate fi mai gustos.
Sau „laptele colorat cu zahăr” pe care-l beam împreună cu verisorii mei, la Horezu. Si tot acolo, prunele uscate pe care le făcea bunica mea si magiunul de prune cu miez de nucă. Ori laptele de pasăre, cu vanilie, desert clasic la noi acasă, alături de crema de zahăr ars ori tortul cu cremă de nuci si blat de albus. Nu mâncam cereale cu lapte dimineața, mâncam gris cu lapte si cu dulceată de visine sau de căpsuni. Ah, si pasta de măcese! Si cornuletele pe care le făcea mătusa mea, tăvălite prin zahăr pudră pe care tot ea îl prepara.
Cred că mă opresc aici, să n-o iau razna.
Mai fac doar două observatii: 1) observ că era mult zahăr la mijloc si 2) trebuie să mă gândesc care vor fi amintirile culinare ale copiilor mei – îi feresc cât pot de „mec”, dar le fac rareori cremă de zahăr ars…

10/05/2009

Plante de asteptare

Autor: Gabi

Calatorii, multi, se miscau in toate directiile, se imbranceau, se loveau de bagaje. Prin geamul aburit vedeam oamenii care alergau spre usile deschise. Pareau papusi mecanice.
Prin grija nu stiu cui, in astfel de locuri de asteptare, traiesc plante voite pentru frumos, pentru frunza lor larga, mare sau in plete rasfrante buchet. Uitarea, praful, fumul de tigara chinuiesc trupul lor insetat.

 

NOTĂ. Mi-am permis să dau eu un titlu unui text care pare foarte  PA.

10/05/2009

Vizita de la ora opt

Autor: Mişelul

Era o seară oarecare. N-o mai văzusem de câteva luni, mult mai mult decât timpul pe care-l petrecusem împreună.

Îmi spusese că ar vrea să aibă mulţi copii de la mine. După câteva luni şi şapte etaje urcate pe scări, eram gata să accept propunerea.

– Bună, ce surpriză!
– Salut.
– De când nu te-am mai văzut… Ţi-l prezint pe B.

Îl cunoşteam de la televizor, avea la fel de mulţi ani cât noi doi împreună.

“Pică bine”, m-am gândit. “Şi aşa am destui copii.”

10/05/2009

Muzeul Satului

09052009(004)
Am fost la Muzeul Satului. E unul din locurile cele mai romantice din Bucuresti. Îmi place, îmi prieste.
E un nu-stiu-ce acolo. Poate de vină sunt casele, energia lor (e o explicatie pentru cei care cred în asa ceva). Poate faptul că e, miraculos, liniste. Poate verdeata, poate studentii la arte plastice sau alti artisti amatori sau profesionisti care mereu îsi găsesc de lucru pe acolo, poate oamenii care colindă aleile (cred că nu oricui îi vine să meargă să vadă niste case de tărani). Poate altceva sau poate câte putin din toate astea.
Cu riscul de a mă repeta, o spun răspicat: îmi place si gata!

Copiii mei n-au încotro, trebuie să le placă si lor.

Îmi place că ei chiar descoperă câte ceva nou, de fiecare dată. Îmi place si când descoperim împreună si când eu sunt acela care le explică lucruri pe care le stiu deja.
De data aceasta, au vrut neapărat în două locuri: la „colibe” (erau închise; doar în una puteau intra, dar numai un pic) si la carusel.
09052009(001)
Momentul „colibă” mi-a adus o revelatie (altfel, o banalitate): noi trăiam sub pământ si pe la sfârsitul secolului al XIX-lea când, în multe zone, se trăia deja sofisticat, exista cultură urbană. M-am gândit la socul pe care trebuie să-l fi avut Carol I când a venit aici. Si-l pretuiesc cu atât mai mult.

 

 

 

09052009(012)

09052009(010)

 

 

 

 

 

09052009(005)

Momentul „carusel” m-a binedispus. Am fotografiat copiii bucurându-se de această piesă de muzeu, desnele naive care îl împodobeau („Cred că te uitai la ele mai cu poftă decât la cele sofisticate de acum”, a remarcat Dan N.) Si mi-am uimit copiii când le-am spus că eu chiar „m-am dat” pe un asemenea carusel.

 

 

 

Dar cel mai mult si mai mult mi-a plăcut de data aceasta să stau pe prispe. Stiti cât de putin a lipsit să nu atipesc, pur si simplu, acolo, la umbră?

Muzeul_Satului_Bucuresti

Această fotografie n-am făcut-o eu, eram prea prins de reverii ca să mai fotografiez altfel decât cu privirea si cu sufletul, dar în această gospodărie se află prispa aceea de vis

Oricum, m-am lăsat purtat de reverii, am discutat ca pe vremuri si am avut un sentiment inegalabil văzându-mi copiii zburdând ori stând roată în jurul câte unui pictor sau chiar pictând/desenând si ei. O zi reusită!

09052009

08/05/2009

RepliPA

Autor: LePetitPrince

De felul lui, era un om nemultumit.
Cum ajunsese asa, cu motiv sau fara, nu mai conta. Era.
“Auzi acolo: sa nu-ti faci pravalie cu scara! Stiu ei ca am eu bani de pravalie!Si uite si astia cata casa si-au facut!NU le mai ajunge!”
Pe frontispiciul cladirii in fata careia se afla, scria:”Teatrul National”

05/05/2009

Familie

Bunul meu prieten Tibi, pe care nu l-am mai văzut de multă vreme trecând pragul acestui blog, îmi arăta, în urmă cu câteva săptămâni, o compunere scrisă de fiica lui.
I-am promis că, deîndată ce fiu-meu va scrie prima lui compunere, i-o voi arăta și eu lui. Evenimentul a avut loc, de curând.
Iat-o:

compunere-radu1

compunere-radu

04/05/2009

Melc

Am fost în weekend la Budișteni, o localitate argeșeană de printre dealuri, uitată de autostradă. Plouase. În curte, am găsit un melc mare. Fiică-mea mi l-a arătat. L-am studiat mult, împreună cu copiii. L-am fotografiat.

02052009021

Ceea ce m-a frapat: nu stătea locului. Știu, puteți spune bancul ăla, …și melcul, țuști! Dacă vă mărturisesc că sunt ardelean, îl mai puteți spune încă o dată. Dar melcul cu pricina era chiar neastâmpărat. Până la urmă l-am scăpat din ochi, trebuia să pândesc și grătarele, și dus a fost!

Melc, melc, codobelc… Dar în Melk ați fost? Dacă nu (și dacă da!), îmi pun în gând să vă povestesc (mai puține vorbe, mai multe fotografii), experiența mea melkiană. Un bob zăbavă!

Etichete: ,