Călin Hera. PA-uri şi mirări

Dacă spui o glumă bună o dată, se râde. A doua oară dacă încerci același tip de glumă, pot să râdă cei care n-au auzit-o pe prima. A treia oară nu mai râde nimeni, poate smulgi doar niste zâmbete indulgente.
Mă gândesc că la mine acum e a doua oară. Ca să pară ceva cât de cât nou, am făcut si un print screen 😉 !
E vorba, da, despre un lucru la care ne-am oprit si ieri: cum se ajunge pe acest blog? Răspunsul, prieteni, e risipire de iluzii: din întâmplare… Adică, în afară de voi, care sunteti deja prietenii mei întru PA-uri, mirări si poezie (avem si poze!), mai vin si ocazionalii care întreabă pe google, de exemplu, „cum imi fac o sala de jocuri mecanice”. Ei bine, la această căutare, al doilea răspuns e pe acest blog! Si asta fiindcă, într-un PA, pomenesc ceva despre jocuri mecanice.

Dar mai e un lucru care mi se pare foarte interesant, pornind de la această bizară întâmplare: cineva vrea să-si facă o sală de jocuri mecanice! O afacrere bună, oare, în timp de criză?

UPDATE. Uf, mi-e greu să mă abtin, n-o fac pentru că am mai descoperit una tare: a ajuns aici cineva care voia „imagini cu asezarea părului” :)). Si a ajuns la… Melk!

Cineva a intrat pe blogul meu căutând pe google „il doare capul si are febra”. Pe prima pagină afisată de google la această cerere, fix în mijloc, e un link către proza pe care v-am arătat-o deja, care se numeste „Febră”.
Nu știu ce să fac cu această informatie. Dar, în orice caz, îmi doresc ca persoana care avea o problemă să fi aflat între timp toate informatiile necesare si copilul ei (nu stiu de ce, dar cred că e vorba despre o mămică îngrijorată că nu-i e bine copilului ei) să se simtă deja mai bine. Iar dacă va mai ajunge cumva pe acest blog, sper să se simtă OK aici, să-i placă ce găseste si să revină.

Un coleg al cărui nume n-am să-l divulg, pentru a nu stârni mânia unei colege, mi-a atras atentia asupra unei stiri din spatiul saudit.
Este vorba despre un judecător, Hamad Al-Razine, care a spus că soţii musulmani pot să-şi pălmuiască soţiile dacă acestea cheltuiesc prea mulţi bani.

DECLARAȚIA. Cuvintele înteleptului cu pricina sună cam asa: „Dacă un bărbat îi dă soţiei sale 320 de dolari şi ea îşi cumpără o abaya dintr-un magazin de firmă la un preţ de 240 de dolari, iar soţul o pălmuieşte ca reacţie la fapta ei, ea îşi merită pedeapsa”.

REPLICĂ. „Aşa văd bărbaţii din Arabia Saudită femeile. Nu învaţă asta dintr-o carte sau de la un prieten. Au fost învăţaţi de mici să privească femeile astfel, ca pe ceva inferior unui om”, l-a contrat o activista musulmană pentru drepturile femeilor (o cheamă Wajeha Al-Huwaider, dacă doriti să stiti).

DOUĂ-TREI VORBE. Fireste, Hamad Al-Razine nu e un misogin, cine spune despre el însusi că ar fi?
El doar a vrut să explice că, în ceea ce-l privește, nu trebuie să fie dubii când are de judecat cazuri de violentă domestică dinspre el înspre ea.
Cred că e naspa să fii femeie în asemenea conditii. Adică, dacă tot ai banii ăia pe mână, cum naiba să nu-ti iei cea mai misto abaya? Nu meriti si tu o abaya United Colours, de exemplu!?

DICȚIONAR. Abaya e chestia aia neagră, din pânză, cu care se acoperă femeile în A.S.

CUM E ÎN EUROPA. În Europa e altfel. Chiar si în România e altfel, or România e o tară în care se spune „om” la bărbat si „femeie” la femeie. Un exemplu de altfel, aici.

Am fost la Muzeul Satului. E unul din locurile cele mai romantice din Bucuresti. Îmi place, îmi prieste.
E un nu-stiu-ce acolo. Poate de vină sunt casele, energia lor (e o explicatie pentru cei care cred în asa ceva). Poate faptul că e, miraculos, liniste. Poate verdeata, poate studentii la arte plastice sau alti artisti amatori sau profesionisti care mereu îsi găsesc de lucru pe acolo, poate oamenii care colindă aleile (cred că nu oricui îi vine să meargă să vadă niste case de tărani). Poate altceva sau poate câte putin din toate astea.
Cu riscul de a mă repeta, o spun răspicat: îmi place si gata!

Copiii mei n-au încotro, trebuie să le placă si lor.

Îmi place că ei chiar descoperă câte ceva nou, de fiecare dată. Îmi place si când descoperim împreună si când eu sunt acela care le explică lucruri pe care le stiu deja.
De data aceasta, au vrut neapărat în două locuri: la „colibe” (erau închise; doar în una puteau intra, dar numai un pic) si la carusel.

Momentul „colibă” mi-a adus o revelatie (altfel, o banalitate): noi trăiam sub pământ si pe la sfârsitul secolului al XIX-lea când, în multe zone, se trăia deja sofisticat, exista cultură urbană. M-am gândit la socul pe care trebuie să-l fi avut Carol I când a venit aici. Si-l pretuiesc cu atât mai mult.

Momentul „carusel” m-a binedispus. Am fotografiat copiii bucurându-se de această piesă de muzeu, desnele naive care îl împodobeau („Cred că te uitai la ele mai cu poftă decât la cele sofisticate de acum”, a remarcat Dan N.) Si mi-am uimit copiii când le-am spus că eu chiar „m-am dat” pe un asemenea carusel.

Dar cel mai mult si mai mult mi-a plăcut de data aceasta să stau pe prispe. Stiti cât de putin a lipsit să nu atipesc, pur si simplu, acolo, la umbră?

Această fotografie n-am făcut-o eu, eram prea prins de reverii ca să mai fotografiez altfel decât cu privirea si cu sufletul, dar în această gospodărie se află prispa aceea de vis

Oricum, m-am lăsat purtat de reverii, am discutat ca pe vremuri si am avut un sentiment inegalabil văzându-mi copiii zburdând ori stând roată în jurul câte unui pictor sau chiar pictând/desenând si ei. O zi reusită!