Dacă-l vezi pe stradă, nu dai doi bani pe el (de Nigel Kennedy vorbesc). Dacă-l vezi pe motocicletă, zici că-i de-acolo. Dacă tipul ia o vioară în mână, te-a dat gata!
Captură din filmul „There's something about Mary”
L-am așteptat vreun sfert de oră. Apoi a venit. Cu pantalonii lui cu ținte și cu ghete de rocker. Cu frizura punk și părul ridicat ca a lui Cameron Diaz în „There’s something about Mary”. În fine, ați reținut ideea.
P-ormă n-ar mai fi atât de multe de spus.
Omul a început să cânte (la o vioară Laufont Guarneri „del Gesu”, am aflat). La început, Bach. Știu că sună banal, dar tipul chiar a umplut scena, de parcă ar fi fost, în vioara lui, o orchestră. Apoi și-a prezentat prietenii din Nigel Kennedy Quintet. Nu-i înșir, că nici nu le-am reținut numele.
Mi-ar fi plăcut dacă melodia care a luat Oscarul chiar mi-ar fi plăcut. Altfel, show-ul cu Kermit, Miss Piggy & Co. mi-a bucurat tinerețea timpurie. Dar nu-i vorba despre asta.
Google a oferit jeri astăzi un doodle foarte colorat. Ăsta e enunțul superficial. Mai vreți unul? Google oferă aproape zilnic doodle-uri colorate. Vi se pare cool? Depinde cum privești, depinde ce înțelegi prin cool.
Ceea ce mi se pare cu adevărat important e faptul că google, prin doodle-urile sale, care comemorează/cinstesc/atrag atenţia, le oferă utilizatorilor câte o linguriţă, mai mare sau mai mică, de cultură generală.
Din cei jde milioane de utilizatori zilnici din lumea-ntreagă se vor fi nimerit câteva sute de mii de curioşi care au petrecut câteva minute citind cine a fost Diego Rivera ăsta de i-a dedicat google un doodle şi ce-o fi făcut el la viaţa lui. Unii vor fi ajuns până la Frida Kahlo şi tot aşa.
Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…
Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Peste 3800 de titluri bibliografice din literatura de stiinta din Romania, multe din ele cu acces online, sunt accesibile la adresa…, şi urmează o adresă. Am zis să văd ce-i, am văzut. E o chestie încă în lucru, la care, dacă m-am prins, poate adăuga cam oricine, ceea ce e şi bine şi mai puţin bine. Una peste alta, un link de reţinut.
Dacă vrei să vezi emoţie, mergi la aeroport-sosiri! Preferabil e să fii calm, relaxat, să nu-ţi aştepţi copilul de peste mări şi ţări sau soţul sau logodnica. Altfel, vei deveni tu studiu de caz.
Am văzut, la aeroportul din Cluj, într-o zi oarecare de vineri, la o oră oarecare din jurul prânzului, emoţii.
Mame şi taţi nerăbdători să-şi vadă copiii întorşi din cele zări. Ele, făcând din instinct câţiva paşi înspre aşteptaţi, cu cerceii zdrăngănind,
Îmi zicea, de când eram mic, „piratule”. Nu ştiu ce-i venise, dar aşa mă alinta. La început mă enerva chestia asta. Ce-aveam eu în comun cu piraţii? Nici măcar nu-mi plăceau, ca personaje (iar pe vremea aia nu se inventaseră Piraţii din Caraibe). Cu timpul, m-am obişnuit. Apoi, după ce am plecat la facultate şi ne întâlneam tot mai rar, acel „piratule” căpătase o altă însemnătate – era ceva personal, tipic, devenise autentic, era ca o parolă. Iar după ce am trecut binişor de vârsta pe care o avea el când îmi găsise acest alint (ca să-i zic aşa în continuare), am ajuns să-mi placă să-mi spună aşa. Iar de azi nu mai e cazul…
Vă scriu, dragii mei, ca să vă trimit pe blogul lui Adi Dobre. E, din câte m-am prins eu, singurul jurnalist român plecat la mondialele de rugby (în Noua Zeelandă). Şi, în afară de corespondenţele pentru Evenimentul zilei, scrie pe blog. Impresii. E autentic şi e talentat. Recomand!
Panou publicitar instalat în pasajul dintre staţiile de metrou Unirea 1 şi 2. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Pe vremea lui Ceauşescu era Frucola (apoi Quikcola, dacă-mi aduc bine aminte). Când aveam norocul unei sticle de Pepsi, era sărbătoare (asta se întâmpla în special la mare sau la vreo petrecere a colegilor „cu pile”). Deci, îmi plăcea să beau Pepsi şi, dacă nu era nevoie numaidecât să predau sticla, o păstram. Cam aşa făceau mai toţi cunoscuţii mei.
Atunci când plouă şi tu ai vrea să fie soare, atunci când e frig şi tu ai vrea să fie cald, atunci când fulguieşte şi tu ai vrea să viscolească (sunt şi d-ăştia!), atunci când tocmai s-au copt cireşele şi ţie ţi-e poftă de struguri, atunci când…, în fine, aţi prins ideea, ei, bine, atunci când toate astea se întâmplă (sau doar unele dintre ele), există o oarecare probabilitate ca de vină să nu fie încălzirea globală.
Dl. Lică se blochează (inexplicabil) atunci când, în loc să-i răspundă la telefon destinatarul apelului „intră” căsuţa vocală. În urmă cu mulţi ani a avut şi el un robot telefonic (adus din America), montat la aparatul fix de acasă. Avea o noimă, fiindcă pe vremea aia nu existau telefoane mobile (abia-abia apăruseră pagerele). Dar acum, când toată lumea are cel puţin un telefon la purtător, ce rost are să laşi un mesaj. Cine îşi mai ascultă mesajele, când poate să răspundă la telefon sau să nu răspundă!?
M-a fascinat întotdeauna plaja aceea cu nisip fin, aparent pustie, aflată între staţiuni, despărţită de ghiol de o şosea şi de o cale ferată, dar udată (esenţial) de Marea Neagră. O ştiţi, aţi trecut cu toţii pe lângă ea de nenumărate ori (e aproape de Eforie).
Fotografii cu suporteri ai naţionalei de fotbal a României
Din capul locului, le cer scuze nemicrobiştilor că mă joc niţel. Diseară e o tragere la sorţi pentru stabilirea grupelor din preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal care va avea loc în Brazilia (2014).
Piţurcă îşi doreşte „cele mai slabe echipe posibile” (vezi aici declaraţia).
Am făcut un exerciţiu.
Iată cum cred că ar arăta cea mai convenabilă grupă: Norvegia, Muntenegru, Ungaria, România, Insulele Feroe, Andorra.
Iat-o şi pe cea mai grea: Spania, Franta, Cehia, România, Finlanda, Tara Galilor.
În mijlocul unor dezbateri aprinse despre bucuria de a trăi în România, unul dintre participanţi a aruncat provocarea: care sunt principalele cinci neajunsuri?
La început s-a făcut linişte. Toată lumea era nemulţumită, dar tuturor le era greu să enumere. Treptat, s-au ambalat, şi-au luat vorba din gură. Cinicii au tras concluzia: principalul neajuns e că românii se lamentează prea mult şi altceva nu mai apucă să facă.
Până acolo, însă, a rezultat că neajunsurile ţin de fibra poporului român, că, dacă n-ar fi existat, Mioriţa ar fi trebuit inventată (pentru că descrie) şi apoi radiată urgent (fiindcă influenţează, e ca un blestem, ca o marcă).
Principalele neajunsuri/metehne ar fi (într-o ordine întâmplătoare):
Îmi face plăcere să vă anunţ că hyperliteratura (grupul despre care vă vorbeam zilele trecute) organizează un megaconcurs literar. Sunt două secţiuni: poezie şi roman (proza scurtă nu intră în discuţie, iar proza arhiscurtă nici atât…). Concursul e deschis doar pentru membrii comunităţii hyperliteratura (dar se poate înscrie oricine) care n-au publicat încă un volum propriu, iar premiul e publicarea pe hârtie a volumului, promovarea lui şi 6% din fiecare exemplar vândut. Mai multe detalii aici. Baftă!
Poate m-am tâmpit eu, dar tocmai am văzut un film pe care-l consider OK. Un film nemţesc (mă rog, ceva coproducţie germano-americană). Simpluţ, întrucâtva, genul road-movie. Mi-au plăcut actorii (nu ştiam niciunul), mi-a plăcut felul în care a fost condusă povestea, mi-au plăcut mulţime de cadre, atent alese (pe alocuri Markus Goller mi-a amintit de Takeshi Kitano, cu al său Akiresu tu kame, despre care am mai vorbit pe acest blog, cu entuziasm (aici!).
Stadionul Naţional din Bucureşti fotografiat din stradă. FOTO: Călin Hera
Am trecut pe acolo, zilele trecute. Se lucra (dar nu îndrăcit, cum m-aş fi aşteptat). Mi-ar plăcea să chiar fie gata la inaugurare, să nu vină Oprescu şi să spună că, na, lifturile încă nu merg, iar toaletele mai aşteaptă. La meciul cu Argentina vreau să-mi duc copiii, iar asta înseamnă că aş vrea să fie totul în regulă.
Oricum, sunt cu ochii pe el ;). Şi nu de ieri, de azi, ci de mai multă vreme, de pe când stadionul era în formă de PA :P.
Mai jos, încă nişte fotografii, mai noi şi mai vechi:
Călin Hera. PA-uri şi mirări 