Archive for ‘Proza’

30/07/2009

Servesc patria. În turmă

Treaba voastră, cel puţin în prima săptămână, e să adunaţi porumbul care le-a scăpat combinelor. Un fleac? Aiurea. Numai plutonul vostru are de strâns câte 8-10 tone zilnic. Norma, pe care n-o realizaţi nu fiindcă n-aţi avea materie primă, ci pentru că e imposibil, dovedeşte cât de eficiente sunt combinele patriei. ‘Jde mii de tone de porumb vor ierna sub zăpadă, presupui.

Munciţi 7 din 7. Totuşi, duminica e zi scurtă. La patru după-masă sunteţi înapoi la fermă. Apuci să te speli la jgheab, să speli nişte ciorapi, să asculţi la radio „etapa”. Mănânci pepeni în prostie, apoi stai cu burta în sus, ca un gândac neputincios.

Cerul privit prin lanul de porumb e atât de senin încât pare opera unui pictor naiv. Ai parte de o mică pauză. Stai într-o rână, privind cerul străpuns de grămadă galben-roşcată de porumb (păpşoi, cum îi spun camarazii). O furnică înspăimântată ţi se plimbă nesigur pe mână. Cine ştie la câte muşuroaie depărtare vei fi adus-o, fără să vrei?

Noaptea, vă întoarceţi la fermă „cu cântec, înainte-marş!”. O glumă proastă. Totuşi, vă străduiţi. Lălăiţi ceva jalnic. Locotenentul rămâne în urmă, dar mergeţi în formaţie chiar şi după ce nu-l mai vedeţi. E mai simplu aşa, să nu te gândeşti la drum, să te uiţi doar în ceafa celui din faţa ta. După numai câteva zile, ai impresia că pe ei asta îi interesează cel mai mult: ca voi să vă transformaţi în turmă. E foarte comod, de altfel.

30/07/2009

Servesc patria. Scrisoarea I

Dragii mei, 

 Atunci când va gândiţi la mine, să ştiţi că sunt treaz şi sunt pe câmp. Răsăritul soarelui mă prinde în drum spre locul faptei. Apusul, către ferma Gemenele, unde e cartierul general. Noaptea dorm butuc în patul de la cucurigu. Uneori sunt treaz şi noaptea, când sunt planton. Nu ştiu ce-ar trebui să păzesc înarmat cu baioneta, dar asta face parte din joc, se pare. 

  De dorm sau nu, la 3.25 fix ies afară pentru trei minute. Motivul? Înainte de culcare manac câte un pepene. Sunt câteva mii, zeci de mii, depozitaţi frumos în spatele fermei. 

  Spuneţi-mi ce aş putea să vă scriu ca să vă intereseze. Poate îmi scapă tocmai acele amănunte pe care ar trebui să nu le pierd. Până una-alta, mai vreau nişte vitamina C, tetraciclină, biseptol (cantităţi rezonabile), ciorapi şi mănuşi de lână (va veni gerul). 

 Al vostru,
soldat TR

Etichete: ,
29/07/2009

Servesc patria. Slana sătmăreanului

armata cu anton si doru

Împreună cu doi dintre eroii textului de mai jos (poate singurii). Dănuţ e cel din mijloc. AMRmetrul din mâna mea indică faptul că fotografia a fost făcută spre sfârşitul primăverii. Tresele de caporali TR confirmă informaţia. Despre uniforme aveam, atunci, o părere mai bună. Constat acum că erau tare jerpelite.

Problemă neprevăzuta: „efectele”. Pentru că ai întârziat, n-ai mai găsit bocanci pe măsura ta şi nici uniformă. Pantalonii sunt vechi. Probabil au fost folosiţi la grajduri. Vestonul pute uşor. Boneta are pe margini un brâu negru, lucios. Vestea rea: cineva a dat bocancii cu cremă de ghete pe interior. Vestea rea de tot: din talpă ies nişte cuişoare, înăuntru. La început, e enervant. Apoi, ciudat, durerea începe să devină plăcută.

Mâine veţi pleca la muncă. Patria se apăra nu doar cu arma în mână. Patria se apăra pe ogoare. Până în noiembrie. Îţi place să te joci cu gândul că destinaţia e secret de stat, aşa că le scrii alor tăi că plecaţi, dis-de-dimineaţă, în Insula Mare a Brăilei. Denumirea locului are o rezonanţă aparte. Cu siguranţă, e ceva încărcat de poezie. Vei sta mult timp în aer liber, curat, o încântare!

Primeşti o raniţă prăfuită şi câteva „materiale”. Printre ele, un set de lame de bărbierit Astra. Lenea e cucoană mare şi leneşul mai mult aleargă: încerci să le îndeşi într-o cutie fără a da la o parte capacul. Tăietura e fină şi profundă. Parcă s-ar fi adunat în inelar tot sângele. Dar are gust plăcut. Câteva zile, vei scrie cu mână stânga. Dar cum vei depănuşa?

Doru e singurul ardelean din pluton. În afară de tine. Sătmărean. Harta-n cui. El s-a fofilat. Ratează Insula Brăilei pentru un sejur la infirmerie.

Îţi place să râzi: „Doruţ, am o capră, nu mi-o f…?”. Nu e pricinos. Apare misterios, cu un pachet. „No, hai să mâncăm nişte slană, că moldovenii ăştia n-au nici sânge în ei, numa’ borş. Auzi, cică să le culegem noi cucuruzu’”. „N-ar merge şi-o ceapă roşie, zdrobită în pumn, stinsă cu sare?”, întrebi retoric. Dănuţ, din Roman, se conformează. Lipseşte palinca. Însă numai puţin.

28/07/2009

Gluma de la 5 dimineaţa

– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.

E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.

Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.

28/07/2009

Servesc patria. Cu borş.

Prinzi cinci minute în care nu urlă nimeni. Nimeni nu te iscodeşte. Eşti într-un lan de porumb. Dincolo, dealurile Bacaului. Între tine şi ele, o şosea lungă şi albastră. În jurul tău, praf. Deasupra şoselei, cer senin. De aici, unde te-ai pitit, nu se poate vedea indicatorul pe care scrie „Brasov”. Dar îl ştii acolo şi, la naiba, asta îţi face bine!

Ai de depănuşat ştiuleţi de pe un rând de o sută de metri. A depănuşa. Ce noţiune înălţătoare! Degeaba te grăbeşti. Cine termină primul, are onoarea să înceapă primul noul rând. Şi tot aşa, până seara. Cel mai bine e să rămâi „în pluton”, să nu fi nici printre primii, nici printre ultimii, să te strecori. Aste e prima lecţie a armatei.

Până la urmă, a fost mai bine că ai ajuns cu întârziere la întâlnirea cu UM 01184 (chiar, oare ai voie să scrii pe hârtie codul unităţii miliare?). Ai scăpat de batjocora la care au fost supuşi primii sosiţi. Câţiva au fost tunşi la piele. Par stingheri. Adică: ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Pe toţi cei care au ajuns la timp, sau chiar mai devreme, i-au fugărit nişte soldaţi cu table subţiri pe umeri. Cică: „Bă, studenţache, lasă nasul jos, aici eşti la armată, comanda la mine!”.

În unitate sunt vreo 15 soldaţi la termen, cu toţii gradaţi, şi vreo 1.500 terişti, nou-nouţi. E clar cine-i şeful. După un du-te vino aiurea pe la infirmerie, magazie, dormitoare, îl cunoşti pe locotenentul Mitran. Îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. E conştient că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel). Îşi forţează simţul umorului. E caraghios. Unii râd când el face mişto de ceilalţi. Timp de 9 luni, el e Dumnezeu.

26/07/2009

Servesc patria. Valiza de lemn

Ţi-a venit rândul. Nu te simţi mai bărbat decât alţii, nici măcar decât cei care au reuşit s-o fenteze cu câte un ulcer de ultima oră. Nu te simţi nici mai fraier. Dar ciudă îţi e. Te aşteaptă nouă luni de zile idioate. Pierdere de vreme.

De la V. ţi-ai luat rămas bun acasă. N-avea rost să te petreacă la gară. O să-ţi lipsească. Şi când gândeşti asta, îi simţi încă gustul pe buze, îi simţi mirosul impregnat în tine. A plâns un pic. Tu nu. Tu trebuie să fii bărbat. Doar eşti major, nu?

Tragi valiza. Încerci s-o ţii depărtată de corp. Muşchii îţi sunt încordaţi. Trebuie să pari puternic. Eşti doar un copil nevoit să plece din cuib, dar n-ai recunoaşte asta. Ai obrajii plini de salivă lipicioasă de la aceia care au vrut să te pupe, să te încurajeze. Cu cei mai mulţi atunci te-ai întâlnit prima şi ultima oară.

Până la Simeria, stai cocoţat pe valiză. Mare lucru valizele astea din lemn. Sunt încăpătoare, se pot transforma în scaune, li se poate pune lacăt şi duc la oaste generaţii întregi. Poate fiindcă sunt rare. Chiar, de ce nu s-or găsi la magazin? S-ar vinde.

Peste tot miroase a alcool şi a vomă. Vagonul scârţâie. Auzi asta doar când trag aer în piept canteretii; sau când trag câte-o duşcă. Observi că însoţitorii sunt cei mai activi. Au şi de ce: nu merg mai mult de 2-3 staţii. Recruţii par mai visători, inclusiv aceia deja beţi turtă. Se strâng în braţe, se pupă, trec sticlele de la unul la altul. N-ai încotro: bei şi tu câte o înghiţitură.

În fiecare gară, hărmălaie. Orăştie, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Braşov. La Sibiu, mult după miezul nopţii, fix 26 de persoane îl conduc pe Dudu care nu nimereste scara trenului. Calcă în noapte. Până la urmă, ajunge în tren şi te bucuri pentru el. Te afli într-o stare în care te impresionează părinţii care se despart de flăcăi, fetele care îşi săruta iubiţii, încurajările naive „Las’, c-o să fie bine!”, urările „Armată uşoară!”, promisiunile „Te astept”, „O să-ţi scriu zilnic” şi alte astfel de prostioare.

În gara Ploieşti Vest trenul îţi pleacă de sub nas. Erai atent la un grup de olteni care-şi făcuseră tabără în mijlocul peronului. Mâncau pâine cu praz şi cu parizer şi vorbeau tare, la perfectul simplu. De unde sunteţi, băieţi? „Din Caracal”, răspunde unul din ei, cu gura plină. Râzi, în timp ce zdrăngănesc ultimele vagoane ale acceleratului.

Pe ordinul de recrutare scrie că trebuie să fii la unitate la ora 11 fix. Următorul tren pleacă din Ploieşti la zece jumate. „Doar n-o să mă dea dezertor”, îţi zici, şi cumperi o carte poştală stupidă pe care scrii repede câteva cuvinte pentru cei de acasă.

16/06/2009

Puf

Era cu două zile înainte de Paşte. A venit acasă bucuroasă. Ţinea în braţe un cadou pentru copii. Un iepuraş alb, mic. Aproape că-ncăpea în căuşul palmei. O jucărie vie. Vie şi teribil de speriată. Jucăria s-a ascuns sub canapea. A făcut pipi. A făcut caca. Tremura de frică.

read more »

29/05/2009

Cea mai ploaie mocănească (tocană de melci)

Povestea pietrei miscătoare mi-a amintit alta, ceva mai veche.

Eram student şi-mi luasem câteva zile libere. Am zis să dau o raită prin munţii Vrancei, împreună cu un prieten, Nicu V. Tura a fost neaşteptat de faină, cu băut apă minerală din izvor, cu peisaj lunar, înnoptat într-o baracă de muncitori în care auzeam purecii cum sar şi şoarecii cum se împerechează, cu ursoaica întâlnită la coborâre (noi, în poziţia nemişcat, am lăsat-o să se adape, ea, în poziţia nu-mi pasă, bă, de voi, şi-a văzut de drum).

Cam după faza cu ursoaica, a început să plouă. Temeinic, mărunt. Mocăneşte. Eram grăbiţi, trebuia să prindem nu ştiu ce autobuz, în nu ştiu ce sat, care să ne ducă la nu ştiu ce tren, că aveam de ajuns la nu ştiu ce treabă importantă. Iar ploaia mocănească ne-a grăbit şi mai tare.

Atunci l-am văzut. Era departe şi ne-a atras atenţia din cauza mersului de om beat. Nu avea o traiectorie dreaptă. Era un fel de zig-zag. În principiu, mergea la vale. Uneori se întorcea niţel la deal. O fi diliu, ne-am spus.

– Bună ziua.
– Bună ziua.

Ne-am dat seama că, în orice caz, nu e diliu. Era, însă, foarte ponosit. Cu cizme de cauciuc. Nebărbierit. Cu un sac în spate şi o bâtă în mână. La vreo 40-50 de ani, apreciez. N-a trecut mult timp până ne-am dat seama că sacul era partea cea mai importantă a poveştii. Sacul şi vorbele lui.

Omul culegea melci. Adunase vreo trei kile, cred. Şi-a păstrat mersul ciudat şi în timp ce l-am însoţit. Ochea melcii de la distanţă şi se ducea glonţ la ei. Îi culegea cu evlavie, îi punea în sac şi ochea alţii.

L-am urmat hipnotizaţi. Pentru că, în timpul operaţiunii, omul a început să ne descrie cum îi prepară. Cum îi fierbe până se înroşesc puşin, cum, între timp, într-un ceaun, topeşte untură, iar în untura topită topeşte ceapă tăiată mărunt şi cel puţin 4-5 căpăţâni de usturoi. Cum în pasta aia aruncă la vreo zece roşii, nişte felii subţiri de ardei, cum stinge totul cu o juma’ de vin şi cum, în bolboroseala care urmează după ce mai ţine ceaunul două minute deasupra focului, aruncă melcii roşii, să se pătrundă.

Se vedea că omul avea o pasiune. Că, pentru el, nu era vorba doar de a se alimenta. Vagabondul acela, ca să-i zic aşa, trăia într-o colibă, departe de sat, care s-ar fi dărâmat cu siguranţă peste el dacă, din când în când, omul nu şi-ar fi povestit acolo, sieşi şi dulăului lui, mâncărurile pe care şi le gătea. Ne-a invitat la masă. Se vedea că-i face plăcere că-l ascultăm. Se bucura să nu fie singur la masă, se bucura să aibă oaspeţi, se bucura să împărtăşească secrete culinare.

Regret şi acum, după 22 de ani, că n-am dat dracului treaba urgentă care ne gonea înspre un Bucureşti mohorât, înspre o mâncare sleită la R3, cantina din Regie.

Nu mi-a mai plouat niciodată în gură așa cum s-a întâmplat atunci, temeinic, cu stropi mici, mocăneşte. Şi n-am mâncat niciodată melci. Pur şi simplu nu mi s-a mai ivit ocazia. Poate că atunci a fost momentul. Habar n-am.

15/04/2009

Băieţelul care a vrut o surioară

A fost odată un băieţel căruia nu-i lipsea nimic. Părinţii lui îl iubeau mai mult decât orice pe lume. Îl iubeau aşa cum o mamă şi un tată îşi iubesc copiii.

În fiecare seară, mami şi tati  veneau de la serviciu în grabă, să-şi vadă puiul mai repede, să-l ţină în braţe, să se joace cu el, să-l înveţe lucrurile pe care trebuie să le ştie un copil, un viitor om mare. Băieţelul avea camera cea mai frumoasă din oraş, avea cele mai multe jucării şi cele mai grozave. Orice îşi dorea, primea. Asta nu-l făcea un copil răsfăţat, fiindcă micuţul era foarte cuminte şi se străduia să nu-şi supere părinţii.

Într-o zi, băieţelul şi-a dat seama că-i lipseşte ceva, fără să ştie exact ce. S-a gândit mai mult de o săptămână la asta până într-o zi în care şi-a dat seama. Era o zi de sâmbătă. Era cu părinţii lui în parc, se dădea pe un leagăn. Deşi îşi făcea uşor prieteni la locul de joacă, atunci când mergea acasă, prietenii lui nu veneau cu el, se duceau la casele lor. Aşa şi-a dat seama că îşi doreşte o surioară sau un frăţior.

De aceea, atunci când mămica lui i-a spus că, la toamnă, va avea o surioară, s-a simţit mai fericit decât îşi putea imagina că poţi fi. De atunci, în fiecare zi o întreba pe mami dacă acum e „la toamnă”. O întreba ce mai face surioara lui, cum e, dacă ştie să vorbească şi tot felul de alte lucruri importante.

Când surioara lui a venit pe lume a fost în al nouălea cer. Abia a aşteptat să vină mami acasă, de la spital. Când a văzut-o pe surioara lui, a fost foarte mirat: era atât de mică! Mai mult s-a mirat că  nu ştie să vorbească, nu ştie să meargă, să se joace, nu ştia nici măcar să stea rezemată, pe canapea. În ciuda tuturor acestor mirări, băieţelul era foarte mândru şi se simţea foarte mare.

Cu timpul, a observat că mămica lui îşi împarte timpul între el şi surioara lui. Într-o zi, fetiţa, care crescuse, zicea deja „mama”, „tata”, „papa” şi alte cuvinte numai de ea ştiute, s-a jucat cu un ursuleţ de-al băieţelului – şi i-a rupt o urechiuşă. Băiatul i-a smuls jucăria din mână, supărat. A certat-o. Fetiţa s-a speriat şi a izbucnit în plâns. Mămica a venit să vadă ce s-a întâmplat. Era speriată, se temuse că s-au lovit copiii. Băieţelul a încercat să-i explice, dar a izbucnit în lacrimi. Îi părea rău după urechiuşa ruptă a ursuleţului şi se speriase de plânsul surioarei lui. Plângeau amândoi copiii, îşi alimentau plânsul unul altuia.

Atunci, băieţelul s-a gândit că i-ar fi fost mai bine dacă n-ar fi avut nicio surioară. Atunci nimeni nu i-ar fi stricat jucăriile, nimeni nu ar fi plâns şi atunci mămica ar fi avut mai mult timp pentru el, numai pentru el şi pentru tati. A privit-o supărat pe surioara lui şi a vrut…, nici nu ştie ce a vrut.

Dar când a văzut-o atât de frumuşică, cu părul ei ondulat şi moale, atât de scumpă, atât de plânsă şi de neajutorată, a simţit ceva special. A ştiut că fetiţa aceea micuţă e surioara lui, adică e, într-un fel, chiar el. A venit lângă ea, a mângâiat-o, a pupat-o pe păr şi i-a zis:

– Nu mai plânge, surioară. Poţi să te joci cu toate jucăriile mele.

Fetiţa n-a priceput toate cuvintele, dar a înţeles ce i-a spus frăţiorul ei. Şi-a lipit obrazul plin de lacrimi de obrazul lui, a mai hohotit o dată, apoi a început să râdă de ursuleţ. Era foarte caraghios aşa, cu urechea ruptă.

13/04/2009

Comoara din curtea bunicii

Trei copii se joacă în curte. Dau păpuşile pe leagăn şi râd când măgăruşul cade într-o parte, fix în nas. E amuzant, ce-i drept.
– … comorile mele din curte, o aud ei pe bunica spunându-i cuiva, la telefon.

Le vine aceeaşi idee în acelaşi timp. Băieţelul aduce o sapă pe care o descoperise lângă şopru. – Hai să începem căutările în grădina cu flori din faţa casei, spune fetiţa cea mare.
– Cine ajunge primul câştigă, spune fetiţa mică şi o rupe la fugă.

Aleargă toţi trei şi ajung în acelaşi timp. Se apucă degrabă să caute. Băieţelul râcâie pământul cu sapa, iar fetiţele privesc curioase. La un moment dat, vârful sapei loveşte ceva metalic. Fetiţa cea mică e iute: ridică bucata de metal din pământ. O şterge.
– U, citeşte fetiţa cea mare.
– R, continuă băieţelul.
– S, U, zice fetiţa cea mare.
– S, citeşte băieţelul.

Fetiţa cea mică i-a urmărit cu mare atenţie şi zice, grăbită:
– Usus!
– Nu, e Ursus, zice fetiţa cea mare.
– E un capac de bere, observă băieţelul.

Cei trei copii caută în continuare. Mai găsesc patru bulbi de ghiocei, pe care, după ce îşi dau seama ce sunt, îi îngroapă la loc, cu grijă. Apoi dau peste o bucată de cărămidă care căzuse din gard. Iau cărămida, o spală la robinetul din curte şi o aşează la loc, în gard.

Apoi merg în grădina cealaltă și caută sub măr. Băieţelul pare să fi descoperit ceva, pentru că vârful sapei a dat din nou peste ceva dur. După câteva minute, descoperă un os.
– Cred că l-a îngropat Havel, zice fetiţa cea mare.
Havel e câinele lui bunica. Adică, a fost. Era mare, blând şi îi iubea pe copii. Dar într-o zi s-a îmbolnăvit rău şi a murit.
– Să îngropăm osul la loc. Eu cred că Havelică vine noaptea să ne apere de hoţi. S-ar supăra dacă nu ar găsi osul pe care l-a ascuns aici. Eu nu vreau să se supere, zice băieţelul.

Copiii privesc prin curte şi nu ştiu pe unde să mai caute.
– În beci!, strigă fetiţa cea mică.
Dar cum să intre în beci? E întuneric. Băieţelul are o idee:
– Ne trebuie o lanternă!
Fetiţa cea mare ştie că bunica are o lanternă, într-un sertar din şopru. O găseşte. Lumina e cam chioară, dar merge.

Fetiţa cea mică pare cea mai curajoasă. Ea coboară prima. Urmează băieţelul. El ţine lanterna. Fetiţa cea mare îi îndrumă:
– Mai e o treaptă, atenţie!
Reuşesc să deschidă uşa. Intră în beci. E tare răcoare. Cercetează rafturile cu lumina lanternei. Cu timpul, ochii lor se obişnuiesc cu întunericul. Însă nu descoperă decât borcane cu dulceaţă şi cu murături, sticle cu vin şi cu sirop şi o ladă cu cartofi.

Atunci o aud pe bunica:
– Copii, la masă!
Nici nu şi-au dat seama cât de foame li se făcuse. Se bulucesc pe scări. Când ajung afară, în curte, trebuie să închidă ochii şi să-i ţină aşa până se obişnuiesc cu lumina zilei. Bunica îi vede. Sunt murdari.
– Repede, întâi spălare şi apoi la masă.

– Ce ne-ai pregătit?, întreabă fetiţa cea mare.
Supă cu tăiţei, pilaf de orez cu pui şi o surpriză, răspunde bunica.
– Ştiu ce surpriză: clătite!, spune fetiţa cea mică. A simţit mirosul de clătite proaspete.
– Mie îmi plac clătitele cu dulceaţă de vişine, spune fetiţa cea mare.
– Mie, cu ciocolată, spune băieţelul.
– Întâi mâncare şi apoi desert, le zice bunica. Dar mai întâi de toate, spălaţi-va bine. Unde v-aţi murdărit aşa?

Copiii se privesc.
– Am căutat comorile, mărturiseşte băieţelul.
– Ce comori?, întreabă bunica.
– Ai spus că ai comori în curte, spune fetiţa cea mare.

Bunica râde. Îi ia braţe .
– Voi sunteţi comorile mele, le spune.
Acum copiii si bunica lor sunt murdari de pământ si foarte fericiţi.

 

NOTĂ1. I-am lăsat pe copii câteva zile la Hunedoara, la bunica lor. Le-am promis că vor găsi, în fiecare seară, aici, pe blog, câte o poveste. „Dar să fie lungă, nu scurtă”, a comandat fiu-meu. Sper să fiu în stare. Prima poveste am scris-o în gând, azi-noapte. A doua nu stiu despre ce o să fie, dar mă tot gândesc la asta.

NOTĂ2. Am observat un lucru interesant. Initial, „rupsesem” povestea în două părti gândind că asa se poate citi mai usor. Dar am observat a) că partea a doua se citea prima, pentru că se aplică regula cronologiei inverse (ultima postare deschide lista) si b) poate de aceea, partea a doua a avut parte de un număr dublu de click-uri. De aceea, am decis sa adun ambele părti în una singură, asa cum era normal s-o fac de la început.

09/04/2009

Febră

Toate-s vorbe, vorbe, vorbe, dar creeaza atmosfera, i s-a intamplat lui Oliviu, parca era in transa, avea febra mare, s-a dus la Anda, prietena lui, unde mergi, ba, nu vezi ca e camin de fete, face portarul pe smecherul, ce naiba, doar il stie, e de-al casei, tovarasu’, unde te trezesti, e clar, are control, o ia pe Anda, merg amandoi in Regie, la familisti, la Cristina, o verisoara a Andei, sigur, intrati, voi dormiti intr-un pat, noi in celalalt, trebuie sa ai grija de el, uite ce febra are, se simte de aici,

zâmbesc, verisoara si barbatu-sau, treaba lor, ce bine e noaptea cu Anda in brate, parca si febra a mai trecut, Oliviu doarme butuc, dimineata pleaca impreuna cu barbatul verisoarei pana la facultate, el ii zice sa mearga la medic, se pot intampla tampenii din lucruri pe care nu le bagi in seama, bine, zice Oliviu, se despart, si ce sa-i faca aia la dispensar, are putina febra, mare smecherie, o sa stea in pat, ceai fierbinte indulcit cu miere, o aspirina, se simte mai bine numai cand se gandeste la asta si la Anda, profesorul de Rezistenta zice sigur, mergi la camin, multumesc,

usa e inchisa, unde naiba o fi pus cheia, poate a pierdut-o, totul incepe sa se invarteasca, unde sa mearga, ajunge la caminul de familisti, cioc-cioc, deschide Cristina, verisoara, se vede ca dormea, si-a tras pe ea un halat, in casa e cald, resoul e in priza, patul celalalt, patul lor, e inca desfacut, culca-te, Oliviu se dezbraca, totul e plutire, ea a adormit deja, intoarsa pe partea cealalta, cu spatele la el, totul e fierbinte, totul e febra, pleoape grele, uite halatul pe scaun, ce naiba, doar nu s-a culcat goala, deh, oricum, sunt ca si verisori, Oliviu se baga in pat, asternutul arde, dar tot ce conteaza e ca nu mai trebuie sa faca nimic decat sa stea intins, parca ar fi intr-o barca, totul se leagana,

a vazut odata la Teleenciclopedia doi pui de leopard ca niste pisoi, era un televizor alb-negru, a veni mama-leopard, i-a luat in gura, cu tandrete, cum oare nu i-a sfarmat, nu stie de ce i-a venit acum aceasta amintire, are lucrare la mate, la liceu, acum parcă e pe un deal verde, bate vantul, ii smulge foile, nu le poate aduna, foile scrise se invartesc in jurul lui, rezolvase, e vechiul vis care il chinuie din cand in cand, e intr-un carusel de la balciul din Polovragi, manastirea Bistrita, manastirea Horezu, alba ca un cearceaf, fosneste cearceaful, Cristina zambeste în somn, a visat ceva placut, Oliviu e intre somn si nesomn, si-a mai revenit putin, ar pleca la facultate,

nu si-a imaginat ca verişoara are sanii atat de frumosi, ups!, aerul e fierbinte, desi e atat de cald el tremura,
Anda ii spunea ca azi-noapte a scos resoul din priza, nu mai aveam nevoie de el pentru ca ardeai tu, Oliviu, l-a sărutat, daca te imbolnavesti tu vreau sa fiu si eu bolnava, esti nebuna, daca ma imbolnavesc eu tu trebuie sa fii sanatoasa, sa ma faci bine,

nu-si mai imagineaza viata fara ea, s-au cuplat acum doua veri, la mare, crezuse ca e doar o gagica misto dar avea si creier, citise carti care-i placusera si lui, nici nu si-au dat seama cum s-a facut dimineata, au stiut amandoi ca vor fi impreuna si nu se vor mai desparti niciodata, ce cuvant ametitor, niciodata, ce noroc au avut unul cu celalalt, la inceput nimeni n-a vazut cu ochi buni legatura lor, tot orasul vorbea,

cine stie ce poveste au Cristina si barbatu-sau, s-au casatorit in urma cu un an, niciodata n-a privit-o atent, nici macar acum, cand i-a alunecat un picior din pat, ia uite cum sta, gata sa se pravaleasca, pe marginea patului, isi aminteste de un coleg din armata, tipul vorbea in somn, veneau toti sa-l asculte, vorbea coerent, intr-o noapte a cazut din pat, dormea la cucurigu, in sacul de dormit, nu si-a putut misca nici macar o mana, sa dea din aripi, s-a auzit o bufnitura, s-au adunat cu totii in jurul lui, privea tamp de jos in sus, nu-si dadea seama ce i se intamplase, avea ochii mari si intrebatori, parca a deschis ochii verisoara Andei, ba nu, i s-a parut, trebuie sa o inveleasca, se ridica, parca ar fi cocotat pe picioroange, simte furnicaturi pe frunte, sub tample, pune mana pe un colt de patura,

era odata internat, niste analize, i-au luat sange, se albise la fata, of, barbatii, a facut asistenta, era barbat, ce naiba, s-a dus in salon drept, fara sa se clatine, s-a apropiat de fereastra, aerul era proaspat, rece, de dimineata, se vedea cartierul Chizid, se vedea padurea, iar in dreapta acoperisul Castelului, era la etajul 6, cineva a strigat de jos, a vrut sa vada cine dar n-a mai apucat, a auzit doar un vuiet, a urmat o senzatie ciudata, foarte placuta, altfel, s-a trezit pe jos, il dureau capul si omoplatii, nu si-a dat seama unde se afla, a vazut intai linoleumul albastru, peretii albi, a urcat in pat, ii vine o comparatie idioata, dar parca nici pe varful Carja n-a urcat atat de greu, e bine acum,

vede patul celalalt, nu e nimeni in el, vede o patura pe jos, intinde mana, o ridica si se inveleste, da sa se intoarca dar simte ceva sub cap, e o mana moale, indoita din cot, cu degete lungi, a vazut odata o colonie de pinguini, tot la televizor si tot alb-negru, desigur, era noapte, noapte polara, un tip ii lumina cu o lanterna, stateau, asa, stransi unul in altul,

si ei, in armata, la poligon, la tragerea de noapte, tot asa, claie peste gramada, parca ar fi fost intr-un meci de rugby, cel mai bine era de cel din mijoc, trasoarele taiau intunericul insurubandu-se, atunci a vazut o stea cazatoare, i-a arata-o unul mai de la margine, altul a spus ca e trasor, trage compania a 5-a, plutonierul Luca, aia trag aiurea, s-au impartit atunci in doua tabere, cei care au spus ca e stea cazatoare erau mai putini si au inceput sa dardaie de frig, pana la urma au cazut de acord ca era trasor si s-au ingramadit iar, era bine, apoi le-a venit randul sa mearga pe aliniament, locotenentul Mitran urla la ei,

ba nu, nu e Mitran, e sotul Cristinei, venise in camin impreuna cu un coleg, sa-i dea un curs, ii da cursul, aproape il loveste cu el, ala pleaca mut, sotul Cristinei vorbeste tare, pare nervos, arunca haina pe scaun, Cristina are apa pe fata, cere un prosop, barbatu-sau i-l intinde, ba nu, ii trage o palma, ecoul il loveste si pe Oliviu in urechi, Cristina e îmbrâncită, cade pe scaun, trosneşte ceva, a căzut pe pe haina lui Oliviu, pe buzunarul in care isi tine stiloul, are degetele albastre,

ii striga tarfo, Oliviu se freaca la ochi cum a auzit ca trebuie sa faci ca sa scapi de un vis urat, sa te trezesti, s-ar ciupi, imbraca-te, lui i-a strigat, ce te holbezi asa, cara-te, cu el vorbeste, sunt doar ei in camera, ce s-a intamplat, ce problema ai, hai, pleaca, te rog, zice si Cristina, stins, o fi murit taica-sau, era bolnav, porcule, el e porcul, ce vrei sa spui, ce ai, nu inteleg, n-aveti un algocalmin, ma doare capul, vezi langa oglinda, deasupra chiuvetei, zice ea, tu sa taci, urla barbatu-sau si o plezneste iar, ea tace,

Oliviu gaseste pastila, o inghite si bea apa de la robinet, cu mana facuta caus, curvarule, ai zis ca te duci la medic, nevasta-mea-i medicul, porcule, nu stiu ce ma opreste sa-ti turtesc mutra asta prefacuta, eu stiu, se gandeste Oliviu, esti mai mic decat mine, abia imi ajungi pana la umar, si tu, tarfo, ce ti-a trebuit, cine stie de cand, prost sunt eu si proasta de verisoara-ta, pot baga divort, nenorocito, am si martor, cara-te, ma, hai, valea, pana nu te pocnesc, sunt un domn, unul fraier, boule, ca o iubesc pe vaca asta proasta,

hai, ma, ce te-a apucat, nu inteleg, ce naiba, e ca si cum am fi frati, lasa, ba, vrajeala, aseara am inteles, erai cu gagica-ta, la inceput si noi, pe unde puteam, dar sa te intorci in pat la nevasta-mea, nu-mi vine sa cred, sterge-o in clipa asta ca nu stiu ce fac, are un cutit lung pe masa, stai putin, cum poti sa-ti imaginezi asa ceva, porcule, hai, ma, nu inteleg de ce esti asa nervos, crezi ca n-are de ce, intervine ea si parca-l loveste cu ceva in cap, sunt nebuni amandoi, Oliviu isi ia haina de pe scaun si iese, o lasa plangand,

barbatu-sau statea infipt in mijlocul camerei, avea ceva comic in atitudine, ar fi putut sa-i cada un bec in cap, bine ca nu au pus si abajur, lui Oliviu ii rasuna in urechi cuvantul porcule si palmele de pe obrajii Cristinei, franturi de propozitii scurte, strigate, capul inca ii vajaie, are tamplele amortite, ii rasuna acel crezi ca n-are de ce, trebuie sa mearga la Anda, ii e dor de ea, afara a inceput sa fulguiasca, e placut, parca nici capul nu-l mai doare asa tare, e doar o amorteală si sunt furnicaturile din tample, parca ar fi intr-un pahar cu sifon, unde mi-o fi stiloul, se intreaba Oliviu.

Etichete: , ,
24/02/2009

Cântec de seară

ca o lăcustă neadormită
de focul rece din lumânare
arbori nebuni prin ceaţa topită
taie cărare

albi cai pur-sânge
aleargă sălbatic prin balta de fum
jar de copite care se stinge
în colbul tăcut de pe drum

jos e căruţa cu oiştea căzută
iar un păianjen adorame pe roţi
sorele-apune şi luna e mută
doar o lucire aleasă de sorţi

paie aduse de pretutindeni
sforăie-n lemnul care-a murit
când căruţaşul cu-n sac de merinde
a coborât şi caii-au fugit

către păşuni necunoscute
unde cosaşul cu stele în păr
strânge în cântec zăpada din munte
şi-mbracă tot fânul în haine de măr

read more »