Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Am fotografiat-o din masină (cred că, după ce vom fi impus genul literar numit proză arhiscurtă ne vom ocupa de genul fotografic foto din masină 😉 ).
Mi s-a părut că pata aia de zăpadă e ca o fantomă care coboară din copac. Sau ca un Yeti dâmbovitean.
Am citit o stire potrivit căreia americanii se pregătesc să mai trimită un om (sau mai multi) pe Lună. Programul Constellation a păpat până acum 9,1 miliarde de dolari (marca George W Bush) si va mai păpa cel putin 6 miliarde (marca Barak Obama).
Dar altceva voiam să vă spun. Am fotografiat un inel măricel al Lunii. Oameni mai visători (sau mai cu răgaz pentru visare) mi-au spus că se uită la inelul ăsta de prin decembrie (e vizibil la Lună plină, înteleg). Nu stiu ce înseamnă (dacă înseamnă ceva). Dar imaginea e misto.
Fotografia am făcut-o undeva de pe Soseaua Pantelimon
Cum văd că v-a plăcut fotografia de sâmbătă, de la Muzeul satului, vă mai arăt una.
Stiti copacul de la intrare. E maiestuos, iată, si iarna!
O mamă si o fiică
Am fost sâmbătă prin Muzeul satului. După casa mea, e locul meu preferat din Bucuresti. Pur si simplu îmi place.
În timpul gerului, frumusetea Muzeului satului rămâne superlativă. Putinele cărări si imenistatea zăpezii neatinse de pasi îmi spun că n-au prea fost vizitatori în ultimele zece zile. Ce-i drept, sâmbătă, nicio casă nu era deschisă; curiosii n-aveau decât să se zgâiască înăuntru printre mâinle făcute streasină la ochi.
Cu poarta ferecată, privită printre copacii, biserica cea mare din Muzeul satului e o imagine la care te-ai tot uita. Cel putin, eu
Ieri dimineată era -14 grade când am plecatr spre aeroport. Atât arăta computerul de bord al masinii mele. Era 5.45. Când am plecat de la aeroport, acelasi computer arăta -17,5. Era ora 7.15 si, da, era ceva mai în câmp.
Azi-dimineata au fost -14,5, la 7.50, când l-am dus pe fiu-meu la scoala. Abia după ce am lăsat-o si pe fiică-mea, am făcut niste fotografii ale gerului. Din masină. Parbrizul se mai dezghetase.
Fetiţa de cinci ani se bucură. E nerăbdătoare să plece la grădiniţă.
– Hai, bunico!, zice.
Ies din bloc mai devreme ca niciodată. Dar ajung la grădiniţă la mult timp după ce copiii au luat micul dejun. Fetiţa e îmbujorată, bunica ostenită.
– A zis că ne-am mutat în oraşul de frişcă şi s-a tăvălit cu poftă prin zăpada, îi povesteşte ea unei mămici.
Aşa e cu ninsoarea la oraş.
Public câteva fotografii făcute în luna decembrie, la atelierele spiridusilor (de la hotelul Caro). Mi-e dor de acele zile, desi abia au trecut.
Aici, copiii au făcut turte. Gustoase!
Aici, nepoata mea mesterste la buburuza ei, iar fiica mea se inspiră pentru arătarea ei
Aici, fiica mea e concentrată asupra unei arătări din mingi de ping-pong
Aici, fiu-meu lucrează un delfin de plus
Articolul lui Ciprian Iancu mi-a trezit nostalgia pârtiei de la Râusor. Public mai jos o fotografie făcută recent de Remus Suciu.
Foto: Remus Suciu
Am fotografiat acest raft într-un minimarket din Sidari, Corfu. Naiv fiind, îmi împlântasem undeva ideea, psemne greşită, că Ursus e un brand românesc. Mă obişnuisem cu eticheta şi, patriot nevoie mare, obişnuiam să cumpăr, uneori, Ursus. Când am vâzut eticheta sticlei de votcă islandeză, produsă în Olanda, m-am pleoştit…
Şi nu, n-am cumpărat, le cer scuze celor care mă vor certa. (Nu pot spune că regret, dar nici nu mă laud cu asta.)
Există şi un videoclip, cam slăbuţ.
Am amânat, nu stiu de ce, foarte mult ceea ce mi-am propus de mai multă vreme să fac: să vi-l prezint pe Ovidiu Băjan.
L-am cunoscut în vremea liceului. De la un moment dat, am ajuns să frecventăm acelasi cenaclu literar, „Lucian Blaga” îi zicea, cenaclul lui Evu Eugen Evu.
Ovidiu Băjan e ultimul din dreapta, rândul de sus. Eugen Evu e tipul cu cravată, rândul de jos. Nu stiu ce mai face Lucian Murărasu (al doilea din stânga, sus). Nu mai stiu nimic de multi… P.S. Eu nu apar în această fotografie, cred că a fost făcută după ce am plecat din Hunedoara.
Ovidiu Băjan e ultimul din dreapta, rândul de sus. Eugen Evu e tipul cu cravată, rândul de jos. Nu stiu ce mai face Lucian Murărasu (al doilea din stânga, sus). Nu mai stiu nimic de multi…
P.S. Eu nu apar în această fotografie, cred că a fost făcută după ce am plecat din Hunedoara.
Atunci când ni l-a prezentat, Evu ne-a spus că e un luptător. Suna a lozincă, dar mi-a plăcut cum sună. Ulterior am aflat că Ovidiu era luptător la prorpiu, la clubul sportiv Constructorul sau Metalul. Era un tip scund, jovial, care strângea mâna puternic. Nu eram nici eu prea înalt, dar l-am privit un pic de sus. Apoi i-am citit poeziile. Doamne, câtă poezie era acolo!
Apoi au trecut anii. Eu am plecat din Hunedoara, la Bucuresti, iar legăturile cu viata literară de acolo s-au subtiat. În ultimii ani, m-am reîntâlnit cu Eugen Evu, care e într-o efervescentă creatoare de invidiat. Ne tot promitem să stăm mai mult de vorbă. Scoate cel putin o revistă si cel putin două cărti anual.
Mi-a vorbit, cât am apucat, despre vechii prieteni. Am aflat că Ovidiu a plecat din România. Mi-a trimis câteva poezii de-ale lui, pe care l-am ajutat să le urce în editia online a revistei Provincia Corvina. Mi se par remarcabile.
Reproduc aici un poem marca Ovidiu Băjan ale cărui versuri mă bântuie uneori, le îngân si-mi plac mereu:
(dintre păsări au rămas frunzele)
* *
*
Dintre păsări au rămas numai frunzele
Să îi fie toamnei tandru giuvaer
Amfora luminii îşi picură tristeţea
Vâlvătăile ierbii au ajuns până în cer
Somnul poetului se întoarce în maci
Şi clorofila iubito în irişii tăi
Îngerii preschimbaţi în castane fac tumbe
Va veni ploaia şiroind pe surpatele căi
Cineva a risipit îmbrăţişările fluturilor
Adună pietre în coşul pieptului meu
mi-e dragă toamna dar în aceasta e parcă
toată indiferenţa lui Dumnezeu.
Mai găsiti:
Am găsit fotografia pe care trebuia să o atasez acestui PA. E ceea ce am văzut atunci, când am iesit din biserică (biserica din satul Romanii de Sus, de lângă Horezu)
S-a alunecat rău azi-dimineată. Când am intrat pe bd. Dimitrie Pompeiu, am intrat pe patinoar. Lângă Raiffeisen tocmai se busiseră doi si blocaseră bulevardul. Mă doare si acum piciorul drept. Am pus o frână prelungă, din-aia cu brrr-scrr-cârt, de ABS. Dacă tot am oprit la timp, am făcut si o poză, cu aparatul de fotografiat.
Am fost, înainte de ploaie, în Cişmigiu, să plimb copiii printre luminiţele de acolo. Am fotografiat renii împăiaţi. Când mi s-a spus că se află acolo, acum crezut că sunt reali. Nu era mare lucru, dar, poate, ar fi făcut mizerie, nu? Sania era, însă, impresionantă.
Fiica mea mi-a împrumutat niţel aparatul foto, să pozeze ieslea. Drăguţă construcţia grajdului. Totuşi, la Hunedoara, lângă Casa de Cultură, mieii şi oile erau vii şi efectul era mai puternic.
Am lipsit de pe blog zilele astea. Crăciun în familie.
Deşi n-am spus-o, m-am gândit la voi, prietenii mei de aici, în timpul sărbătorilor. Crăciun fericit tuturor!
Copiii mei au fost, pesemne, cuminţi, din moment ce Moşul…
Eu sunt dragonul din PA. Mi-e
privirea semeaţă,
mi-e inimă hoaţă.
Fur priviri fără să vreau neapărat asta,
le fur şi le închid în sticle,
le arunc în mare, le arunc în aer, le adun la loc.
Sunt doldora de plastic.
Poartă noroc.
Eu sunt dragonul care sună a gol
atunci când vântul îi gâdilă coada
(mă refer la partea care iese din nisip atunci când sunt domol).
Fotografie de LordDIf. A fost tema uneia dintre etapele concursului PAfoto. Toate PA-urile etapei cu pricina sunt aici
Am îndrăznit, azi-dimineaţă, să plec de acasă cu maşina. Ştiu, veţi spune că am fost un fraier. În timp ce curăţăm parbrizul, mi-au îngheţat mâinile. Deci, fraier.
De la Piaţa Mihai Bravu încolo era ticsită şoseaua, de-aia am luat-o pe traseul ocolit. Şi am călătorit absolut civilizat, nefiresc de civilizat, până la birou. În condiţii de iarnă, cum se zice, cu 35 km/h. Aproape fără frâne. Maşina din faţa mea era, mereu, la 6-7 m distanţă, iar cea din spatele meu la fel. Fără claxoane, fără înjurături. Să mă ciupească cineva, că doar n-o fi real!
P.S. În intersecţia Petricani cu Dimitrie Pompeiu mi-am permis un derapaj simpatic, o rotire de aproape 90 de grade. A fost cool!
Am fotografiat bd. Dimitrie Pompeiu, din maşină. Era OK
Deci.
Dacă tot mi-era dor, am primit zăpadă. Deocamdată, m-am bucurat doar de traficul legendar din Bucuresti, pe vreme naspa. N-am simtit mirosul de zăpadă, dar tot m-am bucurat.
1. M-am gândit să fotografiez la intrarea în Piata Victoriei. Deja nu mai stiam ce să fac cu mâinile. Chestia e că tocmai atunci s-a terminat bateria de la aparatul foto, ca un făcut
2. Am stat câteva minute în Piata Victoriei, asa că am fotografiat, de data asta cu telefonul, si Guvernul. Undeva, mic, e Emil Boc (nu se vede bine)
3. Aici am îndrăznit să cobor un pic geamul, pt foto. Eram, deja, în Primăverii.
În fiecare seară, de-o vreme, când ies de la birou, adulmec aerul, doar-doar simt miros de zăpadă. Dar aerul din Bucuresti nu-mi oferă asa ceva, nu încă, desi a trecut deja Sfântul Nicolae. Am memoria aerului de la Râusor, unde-mi petreceam mare parte din zilele de iarnă în care nu trebuia să stau în Hunedoara (vacante, duminici). Parcă respiram zăpadă. Îmi bucuram nările si plămânii (având grijă să nu-i răcesc). Era ca si cum as fi inventat o ninsoare înăuntrul meu.
Acum, mi-e dor de zăpadă. Si copiilor mei le e. Diferenta e că ei încă n-au apucat să o trăiască deplin. Lor e e dor mai mult din povestile mele… Iată ceva la care trebuie să lucrez. O idee de pus în Planul de Anul Nou.
Copiii mei, la baza pârtiei Kalinderu din Busteni, în iarna anului 2009
Călin Hera. PA-uri şi mirări 