În zilele însorite de toamnă, domnul Lică se plimbă prin parc. În oraşul lui sunt mai multe parcuri decât weekend-uri frumoase, aşa că îi ajunge un an ca să le ia la rând. Întrucât trăieşte vremuri în care totul e schimbător, inclusiv peisajul, s-a mirat domol descoperind, la marginea unui parc recent, înşirate, o droaie de grătare aşteptând orăşeni cu doruri ancestrale. Bunăoară vecinul Ilarion, împăcat cu nevastă-sa la o fleică matinală. S-a ales şi dl Lică cu o bucată (cam în sânge).
A început marea desfrunzire
Ziare proaspete şi reviste colorate
Chioşcul de ziare este un element banal al peisajului urban contemporan. Chiar dacă au murit, în vreme de criză, zeci de publicaţii, chioşcurile de ziare denotă abundenţă la capitolul informaţie.
Putem critica felul informaţiei oferite, faptul că sunt prea multe tabloide şi reviste de prost gust, dar nu putem nega faptul că în România oricine poate zice/scrie orice, oricine poate ajunge la informaţie şi opinii, dacă doreşte. Da, şi pentru asta au murit oameni în decembrie 1989*.
Culorile toamnei în Herăstrău
Poate cel mai frumos lucru pe care îl poţi face în Bucureşti, zilele astea, e să te plimbi prin parcuri. E o adevărată sărbătoare oferită de culorile toamnei. Aparatul de fotografiat e o ustensilă necesară, dar fotografiile nu pot înlocui senzaţia. Uneori, se apropie de ea.
Semafor cu Proconsul
Negustorii de pe Hristo Botev
Trec aproape zilnic pe lângă această clădire. De când a apărut panoul, am privit-o cu şi mai mare atenţie. Nu ştiu încă ce a fost aici pe vremuri, n-am privit-o cu atât de multă atenţie, pentru că nu m-am oprit niciodată s-o fac. Mă gândesc că, poate, mă ajută vreunul dintre cititorii acestui blog. Sau aflu eu mai întâi, vom vedea. Cert e că, privind clădirea, îmi pot imagina lesne măreţia de odinioară, caleştile trase la poartă, femeile frumoase întrezărite la ferestre.
NOTĂ. Această fotografie face parte din campania Vedere din Bucureşti (la care vă invit să participaţi).
Până acum am publicat:
Bloc cu cioară şi pescăruş
Peisaj clasic al anului 2011, specific cartierelor bucureştene (fotografia aceasta a fost făcută în sectorul 3). Deşi cenuşii, blocurile adăpostesc viaţă. Şi înăuntru şi deasupra. Rămân fascinat de adaptabilitatea pescăruşilor, care se aciuaseră prin Bucureşti încă din urmă cu 100 de ani, din câte am mai citit (rog confirmări sau infirmări).
Vedere din Bucureşti
Ziua copilului
Copiii se bucură cel mai mult atunci când e ziua lor. Din două motive:
1) pentru că se simt mai mari (şi asta e important la un copil)
2) fiindcă primesc daruri (ceea ce e cel puţin la fel de important)
Şi atunci cum să nu se bucure şi părinţii lor?
P.S. E o zi de miercuri cu şi fără cuvinte.
Ziua naţională a accidentelor rutiere
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am nimerit, ieri, pe drum. Am plecat pe ploaie la şapte fără (dimineaţa) şi m-am întors pe neploaie la zece (seara). 90% din timp a plouat. Ştiu că alţi participanţi la trafic, cum frumos li se spune în comunicatele Poliţiei Rutiere, au avut parte şi de ninsoare. Pe unde am trecut eu, aşa cum ziceam, doar a plouat. Inclusiv cu accidente. Fără număr.
Papagali pe Lipscani
Îmi place să descopăr pitoresc şi acolo unde nu e. Iar unde el se lăfăie, nu pot trece nepăsător pe lângă. Şi, totuşi, mi s-a întâmplat. Era în luna august, căutam o terasă prin zona Lipscani (Bucureşti) şi nu i-am văzut. Noroc cu bunul meu prieten, Dan, care n-a ratat momentul şi mi-a prilejuit ocazia de a vă prezenta fotografia de mai sus. Liber la jde mii de comentarii (ştiu, e de PAfoto; dacă doreşte cineva să facă acest exerciţiu, să scrie, adică, pe blogul lui, un text de 500 de semne inspirat de această fotografie, s-o facă – m-ar bucura nespus).
Dealul care a fost
Drumul pe care l-am făcut săptămâna trecută a fost interesant atât la dus cât şi la întors. Se cheamă că am trecut de două ori pe lângă forma de relief de mai sus, care m-a mirat. Se află în imediata vecinătate a unui parc industrial din Turda şi încă nu m-am dumirit dacă e ceea ce a rămas dintr-un fost deal sau dintr-o fostă grămadă mare de pământ adunat din excavările pentru parcul industrial.
Notă. Fotografia merge şi către Miercurea fără cuvinte.
Acasă sau pe drum?
Călătorului îi şade bine cu drumul. Căci, uneori, drumul îşi alege oamenii. Îi educă, îi îmbolnăveşte de călătorită. Unii nu se vindecă, alţii duc dorul. Poate că omul s-a născut nomad. Poate că de aceea sunt cutremure, incendii, inundaţii, poate că de aceea oamenii se întâlnesc şi se adună şi te miri din ce pricini: ca să treacă dealul, să se mute în alt sat, să împrospăteze sângele. Cred că nu există cale mai bună de a afla decât călătoritul. Ferice e acela care umblă.
Drum de piatră
Am aşteptat vreo douăzeci de ani să ajung la Vulcanii Noroioşi. Aşa s-a întâmplat, pur şi simplu: a trecut timpul. Drumul până acolo, deşi a aşteptat atât amar de vreme ca să mi se aştearnă, a fost ceva special. Această fotografie îmi spune multe. Trecerea spre Miercurea fără cuvinte e simplă, firească.
P.S. Am văzut că acolo e vorba despre Oktoberfest. Da, la Vulcani, pe zi de vară, o bere rece merge unsă. Şi, da, trebuie să vă vorbesc despre Oktoberfestul meu.
Cele mai spectaculoase curcubee
Am găsit această minune parcă pusă cu mâna* acum vreo două zile, căutând capătul curcubeului. Cred că aveţi şi voi colecţii de curcubee, aşa că vă invit să le aduceţi aici, să facem o colecţie pe cinste. Voi mai adăuga şi vreo două de-ale mele. Ridicaţi mănuşa?
*Îmi vine în minte curcubeul lui Bush, de la Bucureşti.
Ilarion adulmecă înţelepciunea dlui Lică
Atunci când ţi-e foame, pur şi simplu nu poţi trece pe lângă o covrigărie fără să te opreşti. Atunci când eşti sătul, ajunge să te deranjeze până şi mirosul altădată apetisant al unei fripturi stropită bine cu usturoi. Deci? Deci totul e relativ.
Uneori, Ilarion îl ascultă pe dl Lică cu gura căscată, uită de el, de-i strigă nevastă-sa: „Unde umbli, zevzecule?”. Acum i-ar plăcea să-l strige femeia, dar se află în perioada mută. Ce-i drept, i-ar plăcea şi nişte covrigi cu susan, că de friptură nu-i cazul.
Un hotel cu flori
Îmi place să cred că oamenii sunt, fundamental, buni. Dacă nu e aşa, îmi place să cred că unii oameni sunt, totuşi, fundamental, buni. Cunosc destui care-s aşa, ştiu şi că generalizarea e dovadă de naivitate. Atunci când am de a face cu oameni care par a nu fi, fundamental, buni, nu sunt în stare să întorc şi celălalt obraz.
Sunt în stare, totuşi, să vă arăt fotografia unui colţ de lume plăcut (fotografia de mai sus, pe care i-o propun şi lui Costin, pentru că văd viaţă în ea).
Clădirea năltuţă a inginerului Popescu
De la biroul său aflat la ultimul etaj al unei clădiri năltuţe, inginerul Popescu priveşte acoperişurile caselor din jur. Câteva roşii, noi, de-ţi vine să pui frişcă pe ele. Cele mai multe sunt însă din tablă ruginită. Nu e un cartier mărginaş, dar blocurile de birouri răsărite fără vreo noimă anume par a strivi căsuţele vechi, tot mai înghesuite (acum de sus în jos). Inginerul Popescu soarbe din ceaşca cu ceai de măcieşe. Am o abordare prea descriptivă, îşi zice, apoi se întoarce la vraful de laptopuri de pe birou.
Şi ficusul înfloreşte, nu-i aşa?
Am văzut că-s flori la Miercurea fără cuvinte, aşa că mi-am amintit o după-amiază plăcută pe Insula Corfu (2009).
UPDATE. Floarea respectiva nu este a unui ficus. Planta care face aceste flori se numeste Magnolia Grandiflora si este singura magnolie sempervirens (mereu verde). Cel putin asa mi-a spus Dorin, de la edengarden, lucru pentru care-i multumesc..
























