
Copac flămând din Bucureşti, care a înghiţit luna plină, ca un piton scorţos. FOTO: Călin Hera
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

Copac flămând din Bucureşti, care a înghiţit luna plină, ca un piton scorţos. FOTO: Călin Hera
Avea o pălărioară fermă, cu boruri mici. Fustă neagră, din lână, urmărind coapsele. O cămaşă albă, cu ultimii trei nasturi descheiaţi, cu gulerul revărsat într-o dantelă discretă. Deasupra, un sacou scurt, urmând subtil linia subţire a taliei, respirând larg, apoi. Sandale negre, din piele, cu talpă din cauciuc, ciorapi albi, până la genunchi. Mănuşi albe. Ţinută sport, de o eleganţă aristocratică.
Era pe bicicletă, un model clasic. Deasupra roţii din faţă, un coşuleţ retro, foarte adecvat. Repet: avea o ţinută elegantă.
Am văzut-o atunci când am intrat pe strada Mihai Eminescu, dinspre Calea Moşilor. Am depăşit-o de câteva ori. La fiecare semafor, mă depăşea ea (str. Mihai Eminescu e foarte aglomerată mai mereu, în timpul săptămânii). La un moment dat, mi-am zis că trebuie s-o fotografiez. Dar telefonul meu nu e aparat de fotografiat, iar bicicleta ei, pare-se, mergea suficient de repede încât a rezultat doar dâra de mai sus.
Aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt: zilele trecute, pe strada Mihai Eminescu din Bucureşti a trecut, pe bicicletă, o femeie foarte elegantă.

Micul dejun al porumbeilor. Se înţelege de ce nu trebuie parcat acolo. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Fix din curtea casei cu grădina aparent neîngrijită, aflată în centrul Bucureştiului, a apărut o femeie. Evenimentul nu mi-ar fi atras atenţia dacă nu s-ar fi năpustit asupra ei un stol întreg de porumbei. Am crezut că voi asista la o secvenţă demnă de The Birds, Păsările lui Hitchcock. Dar scena a devenit de-a dreptul domestică atunci când femeia a aruncat pe trotuar, ca într-un ritual îndelung exersat, boabe de grâu. N-am avut ce face decât să fotografiez. Femeia nu apare în cadru, pentru că a plecat la fel de brusc precum a venit.
Fotografia s-a bucurat de un număr măricel de like-uri pe pagina mea de Facebook.
Pentru colecţia de vară lansată de Carmen.
Încep prin a spune o banalitate: viaţa e fascinantă. Capacitatea de a adaptare a fiinţelor vii – o lecţie de fiecare dată. Nu, nu m-am trezit lovit de vreo revelaţie imberbă, dar m-am oprit câteva minute, inclusiv ca să fotografiez cu telefonul, atunci când am descoperit cuibul de viespi. La început am văzut o viespe, apoi alta, apoi încă una, oarecum în şir indian. Ieşeau dintr-o ţeavă.

Buchet de flori, cu imaginea unui salcâm tnãr între ele, la Budisteni. FOTO (cu telefonul): Calin Hera
De data asta, o fotografie face cât o mie de cuvinte. În ceea ce mă priveşte, îmi voi aminti dimineaţa zilei de azi. Cu plăcere. Ca să mă ajute s-o fac, aduc această fotografie aici, după ce ea a primit un număr frumos de like-uri pe Facebook.

Uscătorie ad-hoc pe un trotuar din Bucureşti, aflat la intersecția Delea Nouă – Învingătorilor. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Uscătorie ad-hoc pe un trotuar din Bucureşti, aflat la intersecția Delea Nouă – Învingătorilor. Am învins, fraților!
UPDATE. Aflu că mai ieftină ar fi fost o sfoară. Dar şi sfoara aceea ar fi trebuit agăţată de ceva, deci trebuia investit în cel puţin două puncte de sprijin. Problema rămâne deschisă.
Lucra deja de câţiva ani în Italia şi, imediat ce şi-a permis, a adus-o pe maică-sa în vizită. Femeia (64 de ani)*, s-a bucurat, a umblat, a mâncat, a băut, a râs şi, cam pe când venise vremea să se întoarcă în România, a murit. Îi venise ceasul.
Ca s-o îngroape acolo, fiică-sa ar fi trebuit să facă rost de 7.000 de euro. Atât sunt taxele. Ca s-o aducă în ţară, în scicriu sigiliat, transport în maşină autorizată sau cu avionul, era nevoie de ceva mai mult: vreo 10.000 de euro. Bănet, nu glumă. Problemă imensă.
Fata, înspăimântată de aşa o situaţie,
Minunare sonoră, dar mută, fiindcă aşa se cuvine azi.

Afiş la intrarea într-un local de pe str. Mihai Eminescu din Bucureşti. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Cu adevărat fără cuvinte :).

Un Trabant ferchezuit. Foto: Călin Hera
Vorbeam în urmă cu doi-trei ani (la vârsta mea, asta e un fleac!) despre un Trabant ferchezuit fotografiat pe lângă staţia de metrou Dristor, apoi treceam nonşalant la Trabantul „meu”*, pentru ca apoi să se dezvolte poveştile cititorilor mei. Căci de aceea e frumos blogăritul, că poate naşte poveşti din poveşti din poveşti.
Recuperez un comentariu scris atunci de o veche prietenă de blogăreală şi PA-uri, Ioana, care a mărturisit cu acea ocazie legătura aparte dintre ea şi Trabantul unor prieteni. Pardon, Trăbănţica.
Trăbănţica Toboşarului
„O cheama Trudy si e a unui bun prieten…, tobosar la Teatrul din Pitesti. Cand nu are treaba cu ea, ii da voie sa faca ce vrea.
Am încercat să respect tema propusă de Carmen (îi mulţumesc lui Zoltan că mi-a adus aminte că azi e miercurea fără cuvinte).
Am avut o experienţă interesantă, care a început cu un soi de zâmbet superior, prostesc, pentru a trece pe nesimite la o stare aidoma celei în care ajungi în timpul unei lecturi de soi.
Să vă zic: la început a fost senzaţia că mă aflu într-un cimitir de prost gust, îndesat cu cavouri-vilă, cam ca-n cartierele de la marginea localităţilor mai mari sau mai mici. Apoi mi-a venit să râd văzând nişte nume proprii (de exemplu, o familie avea patru băieţi numiţi după numele muschetarilor lui Alexandre Dumas). Atât de tare mi-a venit să râd, încât am fotografiat minunea, să râdă şi alţii.

Mâţa Ţuşti, hlizindu-se din întunericul unei clădiri dezafectate din centrul Bucureştiului. Foto: (cu telefonul): Călin Hera
La Carmen, ca de obicei, sunt mai multe şi mai interesante fărăcuvinte.