Archive for ‘D-ale copiilor’

11/08/2009

Oameni în pădurea de Ginseng

I-am întâlnit cu totul si cu totul întâmplător. Stiam că există, că sunt frumosi si întelepti. Stiam că fac bine altor oameni, celor în carne si oase. Stiam că sunt ca niste rădăcini. Că nu vorbesc, vreau să zic, nu vorbesc asa, cum stim noi, cu cuvinte omenesti.
Atunci când i-am văzut, m-am mirat că sunt atât de multi. M-am indigant văzând că au, fiecare, câteo etichetă. Cincizeci si nouă de lei bucata. Poti pune, oare, pret unor oameni?, m-am întrebat.
Ardelean fiind, am realizat abia după ce m-am despărtit de ei că as fi putut, la o adică, să-mi cumpăr si eu unul. Dar, măcar, i-am fotografiat. Le-am luat un pic din suflet, fără a mă face stăpân al lor.

ginseng

Sus, e un grup de oameni. Sfătosi. Jos, e unul pe care l-am văzut din fată. Cred că e un el

ginseng (2)

ginseng (3)

Sus, e unul pe care l-am văzut din spate. Cred că e o ea

ginseng (4)

Aici m-am mai dumirit. Însă ăsta (faza cu ghivecele de la Ikea) e doar un camuflaj.

P.S. Fotografiile au fost făcute cu telefonul.

08/08/2009

Dor de tati

Aş vrea să vină tati să mă ia de la grădiniţă. Pe Andi l-a luat taticul lui la prânz. Pe Ioana, bunica. Doamna zice că tati nu poate, că e la serviciu. Ştiu că e, că trebe să câştige bani să-mi ia cărticele şi jucării şi să mă ducă la munte. Dar mi-a promis că într-o zi o să mă ia el de la grădiniţă. La prânz o să mă ia şi o să mergem la mec şi dup-aia în parc, să ne dăm pe tobogan. Tati meu e cel mai deştept. Aş vrea să nu fie atât de deştept, dar să vină să mă ia el de la grădiniţă. Măcar azi.

24/07/2009

Ce ucidem azi?

Asadar.
Îmi făceam de lucru cu versurile mâzgălite când am dat peste fragmentul de mai sus, care m-a intrigat. Voiam o poezie aparent mai necizelată, mai dintr-una.
Dar acea rimă mi-a dat planurile peste cap. Dacă o las, nu cumva va fi ca o nucă introdusă fraudulos în perete? Atunci mi-am lăsat gândurile să afle, natural, o variantă cu muzicalitate explicită. Dacă „îmi vine” un poem cu rimă OK, înseamnă că asa trebuie să fie, mi-am zis.
Si, la naiba, am impresia că „mi-a venit”. Îmi plac amândouă. Habar n-am de ce. De obicei, sunt foarte exigent. Poate că e încă prea aproape momentul de gratie (desi, din experientă, stiu că după momentul de gratie mă apucă dezamăgirea, îmi vine să mototolesc).
Promit să n-o mai fac altădată, avem fiecare secretele noastre, nu-i asa?, dar azi vă invit în laboratorul meu si vă întreb ce ati alege? Pentru că nu pot rămâne în viată amândouă, asta e clar! Ce ucidem azi?
a) ai scos din viața noastră iubirea sau
b) rochia ta încă neîmbrăcată?

Etichete: , ,
17/07/2009

Corfu. Scooby sau Fred?

1piscina
  
  
  
 Fetiţa de patru ani jumate şi băiatul de aproape opt ani îl cheamă pe tati la bălăceală în piscină. E o după-amiază frumoasă. Copiii au un plan. 
   – Tati, ne duci până în capătul celălalt al piscinei?
   – Dar acolo e apa foarte mare.
   – Nu-i nimic, avem colac. Eu cu Fred, ea cu Scooby.
   – Dar eu n-am. Va trebui să înot în jurul vostru, să am grijă de voi. Dacă se sparg, deodată, şi Scooby şi Fred, ce-o să facem? Pe cine să salvez?, îi pune tati la încercare.
   – Pe mine!, spune repede fetiţa.
   – Pe ea, zice băieţelul.
   – De ce? Cum te-ai gândit?, îl întreabă tati.
   – Eu am trăit mai mult, spune el, simplu, iar lui tati i se stropesc ochii cu apă.

09/07/2009

Adevărul despre Zâna Măselută

 Băiatul are opt ani. I se miscă un premolar. Fetita de cinci ani se oferă să i-l scoată ea. Vrea să se facă doctorită. Problema e alta:
– Cum vine Zâna Măselută să pună bănutul sub pernă si să ia dintisorul fără să-l trezească pe copil?
– De unde are Zâna atâtia bănuti, pentru toti dintisorii si toate măselutele tuturor copiilor?
– Dar ce face cu măselutele si cu dintisorii?
– Si de ce nu există Zână Măselută pentru măselute si Zână Dintisor pentru dintisori?
Tati trebuie să găsească rapid răspunsuri cu o oarecare logică desi, pe vremea lui, lucrurile erau mai simple: aruncai dintisorii peste casă (sau măcar pe acoperis) si-ti puneai o dorintă.

01/07/2009

Corfu. Bălăceală

 
    
 Copiii se bălăcesc. Cam de multişor. La un moment dat, fetiţa descoperă buricele degetelor şi tălpiţele încreţite. Are o revelaţie:
   – Tati, am îmbătrânit?

balaceala

Etichete:
16/06/2009

Puf

Era cu două zile înainte de Paşte. A venit acasă bucuroasă. Ţinea în braţe un cadou pentru copii. Un iepuraş alb, mic. Aproape că-ncăpea în căuşul palmei. O jucărie vie. Vie şi teribil de speriată. Jucăria s-a ascuns sub canapea. A făcut pipi. A făcut caca. Tremura de frică.

read more »

13/06/2009

Corul prieteniei. Carnaval la şcoală

Povestea cu coroniţele m-a ajutat să nu uit o altă poveste, mai simplă, deci mai frumoasă, cred. Este vorba despre carnavalul de sfârşit de an.

Povesteam cu alt prilej despre doamnele de la grădiniţă (fiica mea are noroc). Unii dintre voi aţi apreciat-o deja pe doamna de Arte plastice, cea care a iscat celebrele desene cu sare şi cu săpun.

ileana Ei, bine, e o doamnă interesantă şi la fiu-meu, la after school. Femeia organizează zilnic tot felul de activităţi (şah, dansuri, vizite la muzee şamd). Pentru sfârşitul anului, a pregătit, cu mare discreţie, un carnaval. Ne-a spus doar când să venim. Ne-am găsit prichindeii costumaţi adorabil (ea însăşi a îmbrăcat un costum adecvat momentului). Ne-a condus în curtea şcolii, unde amenajase o scenă, la umbră, şi ne-a oferit un spectacol de o oră şi jumătate la care se opriseră să privească şi trecătorii (balcoanele blocurilor cu vedere spre curtea şcolii se umpluseră).

scena

Nu cred că avem numaidecât copii talentaţi, dar femeia asta (plătită jenant de prost) a scos din ei, cu bucurie şi entuziasm, ce era mai bun în acel moment, pe strada asta a creativităţii.

Şi i-a împrietenit. În primele săptămâni de after school, cei mici se plângea că cei mari (de clasa a treia sau a patra) îi îmbrâncesc, se poartă urât cu ei, ştiţi modelul. Ei, bine, la spectacolul ăsta am văzut o echipă. În timp ce unul îşi spune rolul, cu patos, ceilalţi îl murmurau, îşi mişcau buzele împreună cu el, de-a lungul versurilor, ca şi cum ar fi fost un cor al prieteniei.

NOTĂ 1. Fotografiile sunt alb-negru pentru că fiu-meu aşa a avut chef să seteze aparatul de fotografiat (era în perioada alb-negru), iar Minitehnicus nu şi-a dat seama.

NOTĂ 2. Carnavalul a fost urmat de un vals pe ternul de fotbal.

vals

NOTĂ 3. Fireşte, fiica mea nu a ratat momentul de a se urca pe scenă.
cari

Etichete: ,
04/06/2009

Trotineta

troti

Când a aflat că tati şi-a lăsat masina la birou, s-a bucurat. Îi place să meargă pe jos la grădiniţă, atunci tati are timp numai de ea, nu trebuie să fie atent la trafic. Îşi face singură codiţele, apoi îsi încearcă norocul:
– Vreau cu trotineta.
– Dar eşti îmbrăcată cu rochiţă şi încăţată cu pantofiori.
– Îmi iau bascheţii cu cireşe.
Era foarte mândră pe trotinetă, lângă tati. Ar fi vrut să-l ţină si de mână, dar cum să faci asta dacă mergi pe trotinetă?

După un sfert de oră a obosit, deci l-a luat pe tati de mână. Tati a luat trotineta sub braţ.
– Mi-e sete. Îmi iei un suculeţ?
Tati nu-i rezistă.
– Dar nu Fanta. Îţi iau Teddy, încearcă el să salveze aparenţele.
– Bine. Facem cum zici tu, tati.
Tot cum a zis tati, fata tatii s-a oprit la un loc de joacă, s-a dat pe leagăn. Apoi a primit o revistă „Princess” (cu surpriză).
La grădiniţă au ajuns târziu. Copiii repetau pentru serbarea de sfârşit de an. Doamna a zâmbit. Are impresia (greşită!) că fata face ce vrea cu tata.

03/06/2009

Fluturele ciugulit

După-masă cu copiii, în parc. Role. Urmate de suc, la terasă. Si pufuleti cu surprize. Fata nimereşte un tanc, băiatul un michiduţă stricat. Dar până la surprize trebuie să mănânce pufuleţi până se umplu de firmituri fine. Nişte pufuleţi cad pe jos. Apar vrăbiuţele. Aşa descoperă Vrăbioiul. Tocmai înşfăcase un fluture alb şi ciugulea din insectă. Fata abia îşi înghite lacrimile (nimeni nu trebuie s-o vadă plângând).
– De ce mănâncă fluturele?
– Aşa-i în natură, unele fiinţe se hrănesc cu altele.
– Nu e drept. Are suflet rău!
Pufuleţii nu mai au acelaşi gust. Rămân pe masă.

02062009(002)

31/05/2009

Adevărul despre peştele cu bec

Acvariu şi peşte cu bec. Lucrare de Radu Hera (2009)

Acvariu de hârtie şi peşte cu bec. Lucrare de Radu Hera (2009)

O lucrare realizată de propriul meu fiu a stârnit vii dezbateri pe acest blog. Cea mai arzătoare întrebare, formulată pe rând de starsgates, drawforjoy și, am avut eu impresia, încă de mulți alții (eu însumi m-am întrebat, după ce v-am aflat întrebarea), asadar, cea mai arzătoare întrebare este cea despre un personaj aflat în centrul lucrării, jos.

L-am întrebat, ieri, pe fiu-meu şi m-a dumirit.

Asadar, este vorba întra-adevăr despre un peşte cu bec! Vietatea e nevoită să circule aşa prin desen şi prin propria-i vaiță, prelungită, iată, grație curiozității voastre, deoarece acolo, jos, în adâncuri, e întuneric. Asa se explică si de ce, prin contrast, în partea superioară a lucrării, e lumină: pentru că e mai aproape de suprafață, de lumina soarelui.

De caras n-am întrebat.

Etichete: , ,
28/05/2009

Acvariul de hârtie

desen radu

Acvariu de hârtie şi peşte cu bec. De: Radu Hera (2011)

Fiul meu mi-a arătat un desen. Trebuia să-l facă pentu nu stiu ce concurs, dar a uitat. Asa că l-a făcut pentru mine. Acum, după ce vi l-am arătat, îl pun deoparte.

Etichete: , ,
22/05/2009

Cartof cu săpun

Fiică-mea perseverează. Cred că are o doamnă de arte plastice cu idei. Pentru mine, noi.

Să vă povestesc: aseară mi-a spus că a făcut un cartof cu săpun. N-am mai luat-o în râs, eram avertizat de săptămâna trecută, de când cu merele, perele, soarele si sarea. Mi-a explicat că nu stiu ce maro a obtinut amestecând tempera sau acuarela (mai degrabă acuarela) cu nu stiu ce săpun le-a dat doamna.
Dimineată, desenul era la locul lui, în dulăpiorul de la grădinită. L-am luat aproape cu evlavie, l-am scanat si vi-l arăt.

Încă trei comentarii:

1. avem de a face si de această dată cu un „măr cu sare”, element ce tinde să devină marcă înregistrată.
2. desenul de acum seamănă cu precedentul
3. cât despre cartof, dacă mă intrebati pe mine, e cam rotund. Dar foarte maro.

cartof cu sapun

Etichete:
21/05/2009

Căţeluşul, pisica şi zebra

Tati mi-a spus o poveste cu un căţeluş care alerga după o pisică şi a trecut strada printre maşini. A avut noroc fincă o maşină mare, albă, a pus frână şi nu l-a călcat.

Căţeluşul, oricât ar fi vrut să prindă pisica, trebuia să treacă pe zebră. Ştiu ce e zebra, am văzut-o la grădina zoologică. Zebră se spune şi la trecerea de pietoni, aia de la colţul străzii, unde aştept să se facă verde la semafor.

Chiar dacă e verde, tot n-am voie să traversez decât cu tati de mână. Sau cu mami.

NOTĂ. Aici m-am jucat nițel. Adică, mai sus e varianta PA a unei povești pentru copiii pe care v-am mai spus-o, acum ceva vreme.

20/05/2009

Cu tati la Shrek

Tati mi-a făcut o surpriză. Le-am lăsat pe fete acasă (adică pe mami şi pe soră-mea) şi noi, bărbaţii, am plecat să ne facem de cap. Ne-am dus la mall, ne-am dat cu scările rulante şi am intrat la multiplex.
Erau mulţi copii. Eu îl ţineam pe tati de mână, strâns, să mă vadă toţi. El e tatăl meu, i-am zis unui nene care ne-a rupt biletele. Tati nu s-a supărat pe el.
Filmul a fost fain, era Shrek 3. Nu i-am zis lui tati că-l văzusem pe Dvd. Am văzut că i-a plăcut şi lui şi l-am lăsat să se bucure.

15/05/2009

Măr cu sare

   Fiică-mea mi-a spus ieri: „Am făcut un măr cu sare, o pară cu sare şi un soare cu sare”. Am crezut, la început, că a învăţat o nouă poezie (la grădiniţă se pregăteşte serbarea de sfârşit de an). Mărturisesc, era târziu, trebuia să o pregătesc de culcare, aveam de completat nu ştiu ce formulare, socoteam, în minte, dările lunare etc. N-am prea fost atent.

  Azi dimineaţă, am găsit în dulăpiorul ei de la grădiniţă, aţi ghicit: mărul cu sare, para cu sare şi soarele cu sare. Desenase o acuarelă şi presărase sare pe desen, aşa îi învăţase doamnă. N-am fost mai atins la suflet nici în timpul joggingului de o zi lumină de la Metropolitan Museum! 

  Am dat deoparte toată morga mea de tip serios şi am ridicat-o în braţe, m-am învârtit cu ea şi am pupat-o. Fata lu’ tata!

cara desen

 

Măr cu sare, pară cu sare, soare cu sare

Etichete:
05/05/2009

Familie

Bunul meu prieten Tibi, pe care nu l-am mai văzut de multă vreme trecând pragul acestui blog, îmi arăta, în urmă cu câteva săptămâni, o compunere scrisă de fiica lui.
I-am promis că, deîndată ce fiu-meu va scrie prima lui compunere, i-o voi arăta și eu lui. Evenimentul a avut loc, de curând.
Iat-o:

compunere-radu1

compunere-radu

15/04/2009

Băieţelul care a vrut o surioară

A fost odată un băieţel căruia nu-i lipsea nimic. Părinţii lui îl iubeau mai mult decât orice pe lume. Îl iubeau aşa cum o mamă şi un tată îşi iubesc copiii.

În fiecare seară, mami şi tati  veneau de la serviciu în grabă, să-şi vadă puiul mai repede, să-l ţină în braţe, să se joace cu el, să-l înveţe lucrurile pe care trebuie să le ştie un copil, un viitor om mare. Băieţelul avea camera cea mai frumoasă din oraş, avea cele mai multe jucării şi cele mai grozave. Orice îşi dorea, primea. Asta nu-l făcea un copil răsfăţat, fiindcă micuţul era foarte cuminte şi se străduia să nu-şi supere părinţii.

Într-o zi, băieţelul şi-a dat seama că-i lipseşte ceva, fără să ştie exact ce. S-a gândit mai mult de o săptămână la asta până într-o zi în care şi-a dat seama. Era o zi de sâmbătă. Era cu părinţii lui în parc, se dădea pe un leagăn. Deşi îşi făcea uşor prieteni la locul de joacă, atunci când mergea acasă, prietenii lui nu veneau cu el, se duceau la casele lor. Aşa şi-a dat seama că îşi doreşte o surioară sau un frăţior.

De aceea, atunci când mămica lui i-a spus că, la toamnă, va avea o surioară, s-a simţit mai fericit decât îşi putea imagina că poţi fi. De atunci, în fiecare zi o întreba pe mami dacă acum e „la toamnă”. O întreba ce mai face surioara lui, cum e, dacă ştie să vorbească şi tot felul de alte lucruri importante.

Când surioara lui a venit pe lume a fost în al nouălea cer. Abia a aşteptat să vină mami acasă, de la spital. Când a văzut-o pe surioara lui, a fost foarte mirat: era atât de mică! Mai mult s-a mirat că  nu ştie să vorbească, nu ştie să meargă, să se joace, nu ştia nici măcar să stea rezemată, pe canapea. În ciuda tuturor acestor mirări, băieţelul era foarte mândru şi se simţea foarte mare.

Cu timpul, a observat că mămica lui îşi împarte timpul între el şi surioara lui. Într-o zi, fetiţa, care crescuse, zicea deja „mama”, „tata”, „papa” şi alte cuvinte numai de ea ştiute, s-a jucat cu un ursuleţ de-al băieţelului – şi i-a rupt o urechiuşă. Băiatul i-a smuls jucăria din mână, supărat. A certat-o. Fetiţa s-a speriat şi a izbucnit în plâns. Mămica a venit să vadă ce s-a întâmplat. Era speriată, se temuse că s-au lovit copiii. Băieţelul a încercat să-i explice, dar a izbucnit în lacrimi. Îi părea rău după urechiuşa ruptă a ursuleţului şi se speriase de plânsul surioarei lui. Plângeau amândoi copiii, îşi alimentau plânsul unul altuia.

Atunci, băieţelul s-a gândit că i-ar fi fost mai bine dacă n-ar fi avut nicio surioară. Atunci nimeni nu i-ar fi stricat jucăriile, nimeni nu ar fi plâns şi atunci mămica ar fi avut mai mult timp pentru el, numai pentru el şi pentru tati. A privit-o supărat pe surioara lui şi a vrut…, nici nu ştie ce a vrut.

Dar când a văzut-o atât de frumuşică, cu părul ei ondulat şi moale, atât de scumpă, atât de plânsă şi de neajutorată, a simţit ceva special. A ştiut că fetiţa aceea micuţă e surioara lui, adică e, într-un fel, chiar el. A venit lângă ea, a mângâiat-o, a pupat-o pe păr şi i-a zis:

– Nu mai plânge, surioară. Poţi să te joci cu toate jucăriile mele.

Fetiţa n-a priceput toate cuvintele, dar a înţeles ce i-a spus frăţiorul ei. Şi-a lipit obrazul plin de lacrimi de obrazul lui, a mai hohotit o dată, apoi a început să râdă de ursuleţ. Era foarte caraghios aşa, cu urechea ruptă.

13/04/2009

Comoara din curtea bunicii

Trei copii se joacă în curte. Dau păpuşile pe leagăn şi râd când măgăruşul cade într-o parte, fix în nas. E amuzant, ce-i drept.
– … comorile mele din curte, o aud ei pe bunica spunându-i cuiva, la telefon.

Le vine aceeaşi idee în acelaşi timp. Băieţelul aduce o sapă pe care o descoperise lângă şopru. – Hai să începem căutările în grădina cu flori din faţa casei, spune fetiţa cea mare.
– Cine ajunge primul câştigă, spune fetiţa mică şi o rupe la fugă.

Aleargă toţi trei şi ajung în acelaşi timp. Se apucă degrabă să caute. Băieţelul râcâie pământul cu sapa, iar fetiţele privesc curioase. La un moment dat, vârful sapei loveşte ceva metalic. Fetiţa cea mică e iute: ridică bucata de metal din pământ. O şterge.
– U, citeşte fetiţa cea mare.
– R, continuă băieţelul.
– S, U, zice fetiţa cea mare.
– S, citeşte băieţelul.

Fetiţa cea mică i-a urmărit cu mare atenţie şi zice, grăbită:
– Usus!
– Nu, e Ursus, zice fetiţa cea mare.
– E un capac de bere, observă băieţelul.

Cei trei copii caută în continuare. Mai găsesc patru bulbi de ghiocei, pe care, după ce îşi dau seama ce sunt, îi îngroapă la loc, cu grijă. Apoi dau peste o bucată de cărămidă care căzuse din gard. Iau cărămida, o spală la robinetul din curte şi o aşează la loc, în gard.

Apoi merg în grădina cealaltă și caută sub măr. Băieţelul pare să fi descoperit ceva, pentru că vârful sapei a dat din nou peste ceva dur. După câteva minute, descoperă un os.
– Cred că l-a îngropat Havel, zice fetiţa cea mare.
Havel e câinele lui bunica. Adică, a fost. Era mare, blând şi îi iubea pe copii. Dar într-o zi s-a îmbolnăvit rău şi a murit.
– Să îngropăm osul la loc. Eu cred că Havelică vine noaptea să ne apere de hoţi. S-ar supăra dacă nu ar găsi osul pe care l-a ascuns aici. Eu nu vreau să se supere, zice băieţelul.

Copiii privesc prin curte şi nu ştiu pe unde să mai caute.
– În beci!, strigă fetiţa cea mică.
Dar cum să intre în beci? E întuneric. Băieţelul are o idee:
– Ne trebuie o lanternă!
Fetiţa cea mare ştie că bunica are o lanternă, într-un sertar din şopru. O găseşte. Lumina e cam chioară, dar merge.

Fetiţa cea mică pare cea mai curajoasă. Ea coboară prima. Urmează băieţelul. El ţine lanterna. Fetiţa cea mare îi îndrumă:
– Mai e o treaptă, atenţie!
Reuşesc să deschidă uşa. Intră în beci. E tare răcoare. Cercetează rafturile cu lumina lanternei. Cu timpul, ochii lor se obişnuiesc cu întunericul. Însă nu descoperă decât borcane cu dulceaţă şi cu murături, sticle cu vin şi cu sirop şi o ladă cu cartofi.

Atunci o aud pe bunica:
– Copii, la masă!
Nici nu şi-au dat seama cât de foame li se făcuse. Se bulucesc pe scări. Când ajung afară, în curte, trebuie să închidă ochii şi să-i ţină aşa până se obişnuiesc cu lumina zilei. Bunica îi vede. Sunt murdari.
– Repede, întâi spălare şi apoi la masă.

– Ce ne-ai pregătit?, întreabă fetiţa cea mare.
Supă cu tăiţei, pilaf de orez cu pui şi o surpriză, răspunde bunica.
– Ştiu ce surpriză: clătite!, spune fetiţa cea mică. A simţit mirosul de clătite proaspete.
– Mie îmi plac clătitele cu dulceaţă de vişine, spune fetiţa cea mare.
– Mie, cu ciocolată, spune băieţelul.
– Întâi mâncare şi apoi desert, le zice bunica. Dar mai întâi de toate, spălaţi-va bine. Unde v-aţi murdărit aşa?

Copiii se privesc.
– Am căutat comorile, mărturiseşte băieţelul.
– Ce comori?, întreabă bunica.
– Ai spus că ai comori în curte, spune fetiţa cea mare.

Bunica râde. Îi ia braţe .
– Voi sunteţi comorile mele, le spune.
Acum copiii si bunica lor sunt murdari de pământ si foarte fericiţi.

 

NOTĂ1. I-am lăsat pe copii câteva zile la Hunedoara, la bunica lor. Le-am promis că vor găsi, în fiecare seară, aici, pe blog, câte o poveste. „Dar să fie lungă, nu scurtă”, a comandat fiu-meu. Sper să fiu în stare. Prima poveste am scris-o în gând, azi-noapte. A doua nu stiu despre ce o să fie, dar mă tot gândesc la asta.

NOTĂ2. Am observat un lucru interesant. Initial, „rupsesem” povestea în două părti gândind că asa se poate citi mai usor. Dar am observat a) că partea a doua se citea prima, pentru că se aplică regula cronologiei inverse (ultima postare deschide lista) si b) poate de aceea, partea a doua a avut parte de un număr dublu de click-uri. De aceea, am decis sa adun ambele părti în una singură, asa cum era normal s-o fac de la început.