Archive for ‘D-ale copiilor’

01/12/2009

M-a bătut fiică-mea

Ieri am stat acasă cu copiii. Au fost un eveniment memorabil, alcătuit din mai multe evenimente memorabile. Astfel:

1. Fiica mea m-a bătut la Memory. E uimitor cum reuseste să tină minte, mai bine decât mine, ce e îndărătul cartonaselor cu poze care se aseamănă. N-a fost o întâmplare, m-a bătut de mai multe ori la rând. A reusit să-l învingă si pe fiul meu, care e un pic mai mare. La Cash, mi-am luat revansa. Fiul meu a fost pe locul II la Cash. Si la dame l-am bătut pe fiul meu. E drept, el a jucat pentru prima oară. Mi-amintesc că nici tata nu se lăsa bătut când jucam sah. Adevărat, când eram mai mic, uneori începea meciul fără regină, apoi fără o tură, apoi fără un cal sau fără un nebun. Atunci când am scos prima remiză, am fost cel mai fericit băiat mare!

2. La un moment dat, copiii au început să topăie si să strige „Geoană minte ca un porc, Geoană minte ca un porc!”. I-am certat că vorbesc urât. Apoi m-am certat pe mine. Televizorul era pornit, pe stiri. Berceanu tocmai rostise, apăsat, celebra propozitie. Ar trebui pusă bulină pe stiri, cel putin atunci când vorbesc unii politicieni… Dar asta e doar o naivitate.

3. Am fotografiat câteva desene ale copiilor. Altele le-am scanat. Li le-am ridicat pe bloguri. Am voie să public si aici câte unul.

 


Peisaj cu flori, soare si inimioare


Clovn

4. La un moment dat, am atipit. Copiii au fost atât de draguti, încât m-au lăsat să dorm aproximativ 30 de minute. Îmi amintesc că si tatălui meu îi plăcea să doarmă pe o canapea, în camera în care ne jucam noi, copiii, cu chiuituri. Se trezea atunci când făceam, subit, liniste.

27/11/2009

Copii cuminti

De câtiva ani, mă ocup de o poveste care îmi place. Aparent nejurnalistică. Însă pentru ziar.

Acum, vă provoc: trimiteti-mi texte (aici sau pe mail sau link spre blogurile voastre) de 2.500 – 3.000 de semne (plus foto) despre copii frumosi, inteligenti, strengari, plini de imaginatie. Cuminti, adică reali. Texte din care să aflăm cum văd ei lumea. Am spus-o, an de an: măcar de Sărbători să privim prin ochii copiilor care am fost, a celor care sunt, si vom vedea mai limpede. Avem, astfel, sansa să fim un pic mai buni.

NOTĂ.
Unele povesti, cu voia voastră, ar putea apărea si pe hârtie.

Inocenţă-Micul trişor
Autor: starsgates
– Steluţa, am păcălit-o pe Zâna Măseluţă.
Mă uit mirată la piciul din faţa mea. Un copil cu o claie de păr blond, veşnic zbârlit, doi ochi mari şi albaştrii mereu rotunzi de mirare, o faţă pistruiată şi cu un zâmbet larg şi şmecher.
– Cum adică ai păcălit-o? întreb eu, cu o mutră neâncrezătoare.
Îmi arată dinţii din faţă. Mai bine zis, locul gol.

Continuarea: aici

1% ştiinţă, 99% credinţă şi sintaxa copilăriei
Autor: A.Dama
După reguli încă nescrise, dacă maşina face “bum-bum”, cel mai potrivit nume pentru ea este BUMA. Substantiv nedeclinabil:

o buma,
două buma,
multe buma.

Iar mingea trebuie că seamănă cu GOLU.
De când au văzut-o pentru prima oară, Tedi şi Luca au botezat-o “golu”. Urmărindu-i cum inventează cuvinte noi, m-am gândit la Adam, care le-a dat nume tuturor animalelor în Eden. Trebuie să fi dat şi Adam în mintea copiilor!…

Continuarea, aici

Uite farurile care râd!
Autor: A.Dama
Dan are 4 ani jumate. Într-o zi, m-a luat de mână şi m-a plimbat printr-o parcare numai ca să-mi explice cum e cu farurile maşinilor:
– Uite, maşina asta e supărată, că are faruri care-s supărate!
Apoi: – Uite farurile astea ce nervoase îs.
Şi încă: – Uite farurile care râd!
Articula fiecare cuvânt, ca un om mare. El găsise corespondenţe care ne scapă nouă, celor mari.

Mai multe, aici

Burtica unui respectabil
Autor: Leo
Pavel cercetează burta lui Buni. Buni e un bărbat respectabil, cu o burtică respectabilă.
Într-un târziu, Pavel întreabă :
– Buni, de ce ai burta aşa de mare ?…Ai mâncat un copil ?

Etichete: , ,
26/11/2009

Gardul de la început

Am patru ani. Bine, încă nu i-am împlinit, şi? Am un frate, o soră, o mami, un tati, o buni şi mami are un bebe în burtică. Avem două camere, o baie şi o bucătărie. Stăm la bloc, da mie mai mult îmi place la buni ailaltă, la ţară. De-aia îmi place, că pot să stau afară. Uite-aşa e: ca un bloc mic, cu parter şi pod. Are gard, uite-aşa. Da nu-ţi arăt ce e în spatele gardului, vino acolo şi-o să vezi!


„Micul arhitect”. Foto: Sorin Stanciu

22/11/2009

Toamnă în Herăstrău


Fotografie făcută de fiul meu, în Parcul Herăstrău

17/11/2009

Povestea lui Somn Uşor

Într-o zi, Somn Uşor se plimba pe stradă. Şi s-a plimbat el aşa până s-a făcut seară, apoi noapte de-a binelea. „Aoleu, am nişte treabă de făcut!”, şi-a zis, şi a intrat repede într-un bloc cu zece etaje.

A urcat în lift, a apăsat pe un buton, la nimereală, a stat cuminte până când liftul s-a oprit, a ieşit din lift şi a intrat pe prima uşă care i-a ieşit în cale. (Fiind Somn Uşor, deci un fel de Zână Băiat, putea să meargă peste tot, fără să fie văzut şi fără să fie nevoie să sune la uşă.)

read more »

11/11/2009

Muc cel mic pe scăunel

Am un aparat de fotografiat. Nu e de jucărie. L-am primit când m-am făcut mare. Da, am împlinit cinci ani, şi? Îmi place să fac poze. Îmi plăcea mult să fotografiez cu aparatului lui tati. Acum e altfel. Nu mai pot să pozez chiar orice. Trebuie să fiu atentă. Are dreptate şi tati: trebuie să mă gândesc un pic înainte de a face click. Fratele mei zice că am făcut o rimă. Eu vreau să fac poze frumoase. M-am hotărât, voi fotografia jucăriile. Nu pe toate, că n-am destui giga. (Nu ştiu ce-s ăia, dar îmi place cum sună.)

muc cel mic
Fotografie de Carina

11/11/2009

Alt fel de Bakugan

După ce i s-a dărâmat un raft din cauza cărtilor de joc (dar parcă le zice altfel) cu tot felul de personaje japoneze (cred că Bakugan e ultimul răcnet), fiu-meu s-a gândit să-si deseneze el însusi niste personaje ciudate. Treaba asta i-a luat vreo două seri. M-a pus să le scanez si să le încarc pe blogul lui. Ceea ce, fireste, am făcut. Dar am tras si aici un personaj, na!

detaliu1

Etichete: , ,
04/11/2009

Tatăl văzut de copiii lui

Am doi copii. Uneori, le place să desenez. Aseară m-au pus să stau nemiscat vreo zece minute. Îti facem portretul, mi-au spus. Ce era să fac? Am stat nemiscat.

 

Tati de Radu

Autor: Fiul 

 

Tati de Carina 1

Autor: Fiica

Etichete: , , ,
01/11/2009

Covoare

Am descoperit în aparatul de fotografiat al fiicei mele câteva fotografii din primul set. Sunt un pic, dar numai un pic, surprins. A trebuit să-i fac blog, asa că sunt în negocieri cu ea: ar putea să vrea să publice la ea sau deloc. E o serie foarte interesantă.

Extrag, totusi, două fotografii, care oricum nu fac parte din seria despre care pomeneam. Au o poezie în ele, veti vedea.

1 bucov 013

 

1 bucov 002

Etichete: ,
31/10/2009

Cele nouă luni ale vagabondului milionar

Duminica trecută mi-am aşezat copiii pe canapea şi ne-am uitat la oscarizatul „Vagabond milionar„. (Mi-am adus aminte de această fază după ce am citit ceva la Maria Postu.) Îl văzusem şi insistasem vreo opt-nouă luni să-l vadă şi ai mei. Degeaba. Trebuia să le spun să nu care cumva să se uite, ca să obţin efectul contrar. Dar nu mi-a trecut prin cap să aplic schema asta simplă.

Am avut, totuşi, o satisfacţie pentru care, cred, a meritat să aştept o viaţă de preom (Aici e alt subiect la care nu mă refer însă acum.): „Tati, am înţeles de ce ai vrut de-atâta vreme să ne arăţi filmul ăsta”, mi-a zis fiu-meu. Cei doi fraţi din film tocmai evadaseră din „lagărul cerşetorilor”, fiind pentru prima oară fraţi cu adevărat.

28/10/2009

Creioane colorate

Nu doar eu am caiete vechi*. Am descoperit că şi fiu-meu are cel puţin unul. E cam de pe vremea când avea 5-6 ani. Am scanat câteva. Le-am descărcat pe blogul lui. Unul l-am ales pentru al meu.

radu4

* Oare asta înseamnă că mă maturizez, ca să zic asa?

Etichete: , ,
23/10/2009

Amintiri dintr-o după-amiază recentă

Copiii, doua fetite si un baietel, se joaca. Cu mult foc se joaca. Apoi, dintr-o data, oamenii mari isi dau seama ca e liniste. Deci se intampla ceva suspect. Mezina apare, cu un zambet smecher:
– Cat e ceasul?
– Cinci.
– Bine, zice, si fuge.
Se aude cum striga, triumfator: „Cinci!”
În mai putin de un minut, cei trei navalesc in camera si impart foi de hartie pe care scrie ceva. Pana sa se dezmeticeasca cei mari, îi zoresc, veseli:
– Repede, poftiti in sala, biletele la control!, si ii imping spre camera copiilor.
Urmeaza o bataiala draguta, giumbuslucuri, cantece si frunti rosii, transpirate. Dupa o jumatate de ora, fiecare mititel se arunca in bratele cateunui adult care, nu stiu cum, îsi simte sufletul plin, plin.

 

circ

Etichete: ,
21/10/2009

Cât costă clovnul?

Copiii se joacă, dar parcă nu cu foarte mare tragere de inimă. Explicaţia vine imediat:
– Tati, mie, lu’ Ana şi lu’ Carina nu ne place clovnul. Cât a costat?
Iată o problemă pe care nu-mi imaginam c-aş putea-o avea pe vremea când eram, la rândul meu, copil şi prin înfăţişare.

IMG_0912
Serios vorbind, nu mă dau eu în vânt după locurile de joacă tip din Bucuresti, dar acolo unde am organizat petrecerea de ziua fiicei mele, duminică, a fost foarte OK. Recomand!

19/10/2009

La grădina zoologică

 

Au fost odată doi copii. Un băiat şi o fată. Într-o zi, au mers la grădina zoologică.

– Ce animale vreţi să vedeţi mai întâi?, i-a întrebat tatăl lor.

– Pe toate, a răspuns Radu.

– Bine.

 

Prima oară au văzut pelicanii. Erau mari, albi şi stăteau, leneşi, pe apă. Unul căuta peşti. Îi era foame. Altul şi-a întins aripile. Fetiţa ar vrea să se uite la ei toată ziua.

– Uite păsări flamingo!, a strigat băiatul.

– Unde?, a întrebat fata.

– Acolo, a arătat fratele ei cu mâna.

– Dar ce înseamnă flamingo?, a întrebat fetița.

– Nişte păsări frumoase, cu picioare lungi şi subţiri, explică tati.

– Şi stau într-un singur picior, a adăugat băiețelul.

– Flamingo e şi numele unui dans, a mai spus mami.

 

Apoi au plecat spre cuşca acvilei. Înăuntru intrase o coţofană. Acvila stătea liniştită şi se uita la coţofană. Coţofana zbura, speriată, prin cuşcă. Îi era frică să nu devină masa de prânz a acvilei.

 

– Ce păsări mari! Tati, ce sunt astea?, întreabă băiatul.

– Sunt păsări nandu. Rude cu struţii.

 

– Vreau în braţe, zice fetița.

Se răsfaţă. Mami îi spune să meargă singură. E mare. 

 

Băiatul citeşte tăbliţele. Cele mai multe animale se numesc „STOP”. E o glumă. Sunt tăbliţe de avertizare. Apoi, băiatul citeşte: „LAMA”. 

– Carina, asta e o lamă, îi spune surioarei.

Fata se miră. Cum adică? Ea ştia doar despre lama de bărbierit a lui tati.

Mai departe, băiatul citeşte iar: „MUFLON”. Un animal ciudat. Seamănă cu un ţap dar are coarne mult mai lungi, răsucite.

– Dacă numeri inelele de pe coarne, afli câţi ani are muflonul, spune mămica.

Fetița numără: unu, doi, trei, patru, cinci, şapte, opt, zece, trei, şase.

– N-ai numărat bine, îi zice băiatul.

– Ba da, spune fetița.

– Are treisprezece ani, zice mama.

   

Fetiței îi plac poneii. 

– Sunt micuţi, zice ea. 

Îi vine să-i pupe.

 

Cei mai mulţi oameni sunt la cuşca ursului. E un urs mare şi foarte jucăuş. 

Trage după el un trunchi de copac. Îl rostogoleşte. Îl ridică în braţe. Îl aruncă în bazinul cu apă. Apoi sare şi el înăuntru. Parcă e la piscină. Se zbenguie.

Afară e cald şi ursul vrea să le facă pe plac vizitatorilor. 

La un moment dat, iese din bazin. Se scutură puţin. Îi e foame. Face câţiva paşi. Se apleacă. Deschide o gură mare. Înfulecă o pâine întreagă. Apoi sare în bazin. E cel mai jucăuş urs. Fetița nu mai vrea să plece de acolo. 

 

– Hai să vedem maimuţele, o cheamă fratele ei. 

– Bine, acceptă surioara.

 

Copiii trec pe lângă o cişmea. Le e sete. Beau apă. E o zi colorată, de toamnă. Una frumoasă. Pentru că sunt acolo, nici nu contează unde, cu toții. Învață lucruri noi despre animale. Dar și despre ei înșiși. Învață că acesta e universul lor perfect: ei patru. 

12/10/2009

Vrăbiuţa şi pescăruşul

 

 

 

A fost odată o vrăbiuţă care trăia într-un oraş mare. Avea cuibul între cărămizile false de pe peretele unui bloc cu zece etaje. E drept, se născuse într-un copac. Abia începuse să zboare când un om a tăiat copacul acela şi copacii din jur. Apoi a apărut un şantier, apoi un bloc, apoi mai multe blocuri în care veneau, dimineaţa, oameni de afaceri şi angajaţii lor. Vrăbiuţa n-avea cum să ştie ce s-a întâmplat acolo pentru că, deja, se mutase în cuibul dintre cărămizile false aflat la mare distanţă de vechiul parc.

 

Viaţa în cuibul de pe peretele blocului era mai liniştită decât cea din copac. E drept, cuibul nu se mai legăna la fiecare adiere de vânt, dar nici nu mai era zgâlţâit atunci când vântul sufla mai tare. Se auzea doar un vâjâit, atât. Ba, câteodată, peretele blocului era chiar cald, ceea ce era bine.

 

Într-o zi, vrăbiuţa a văzut un om zburător. Adică, s-a minunat ea ce s-a minunat, apoi a căzut pe gânduri. Omul acela era zburător pentru că zbura. Avea aripi şi plutea pe cer. Era destul de alb omul zburător, ceva mai alb decât oamenii obişnuiţi. 

 

Hmm, totuşi, nu prea semăna a om. În afară de faptul că era mare, nu aducea deloc cu oamenii care au tăiat copacul din parc. Ca să se dumirească, l-a urmărit câteva zile. Şi a observat ceva ciudat. Deşi mergea din când în când acasă, în bloc, n-o făcea ca toţi oamenii. Nu intra pe uşă, ci pe fereastră. Ba, când s-a uitat mai bine, a observat că nici măcar nu intra în casă. Stătea doar pe pervaz. 

 

Într-o zi, vrăbiuţa a vrut să vadă mai de aproape casa omului zburător. Fereastra era tot închisă dar, pe pervaz, erau firmituri de pâine. Vrăbiuţa şi-a zbârlit un pic aripioarele, apoi a ciugulit o firmitură. Îi fusese poftă şi era foarte curioasă. Niciodată nu mai mâncase pâine. I-a plăcut. 

 

Zile la rând, după aceea, a poposit pe pervazul cu firmituri de pâine, să se ospăteze. Ciugulea din ce în ce mai multe firmituri, avea tot mai mult curaj, petrecea tot mai mult timp acolo, lângă fereastră închisă. 

 

Aproape uitase de omul zburător. Dar, într-o zi, l-a simţit în spatele ei. Nu l-a văzut, a simţit cum se apropie. N-a întors capul, dar a tremurat foarte tare. Îi era frică fiindcă ştia că oamenii pot să facă rău, foarte mult rău. Atunci, omul zburător s-a aşezat lângă ea. 

 

Vrăbiuţa s-a mirat că omul zburător nu a intrat în casă şi a rămas acolo, pe pervaz, ciugulind firmituri de pâine. Dar mai tare s-a mirat când omul zburător i-a vorbit în limba păsărilor. I-a spus că nu e om, că oamenii nu au aripi. I-a spus că el e pescăruş. Apoi i-a explicat că pescăruşii zboară deasupra mării, căutând peşti. 

 

Vrăbiuţa îl asculta fascinată. Nu ştia ce e aia mare, ce sunt ăia peşti. Ea nu ştiuse nici ce sunt pescăruşii, credea că sunt oameni zburători. 

 

 

29/09/2009

Mă mir: viaţa e frumoasă

IMG_0625

De ziua ei, îi voi cumpăra un aparat de fotografiat. Va împlini, în curând, cinci ani. Îi place să fotografieze. E doar o joacă, poate ceva mai interesantă decât altele. Ştiu asta. Dar, de ce nu?  Privesc această fotografie şi am o revelaţie, aceeaşi pe care o am zilnic: împreună cu frăţiorul ei, fetiţa mea mă face mereu să descopăr că viaţa e frumoasă. Uneori, asta scrie pe mine, dar cine ştie să citească înăuntru-i aşa, de unul singur?  

25/09/2009

Cavalcadă pe pereţi

patrauti_cavalcada

În prim plan, Cavalcada de la biserica Pătrăuţi, purtată de sfinţi, o chestie unică, ne-a zis ghidul nostru de ocazie, mama preotului Herea. FOTO: Călin Hera

– Tati, vreau să pictez, spune fetiţa de aproape cinci ani.
– Bine. Când ajungem acasă, îţi scot acuarelele şi blocul de desen pe prispă.
– Vreau să pictez pe pereţi.
Cu câteva ore înainte, în timp ce tati studia nu ştiu ce cavalcadă a nu ştiu căror sfinţi, fetiţa se oprise la un metru de o tanti care dădea cu pensula, de zeci de ori în acelaşi loc, pe un perete cam scorojit. Fetiţa nu crede că tanti a pictat chiar toţi pereţii ăia. Era cam mică de statură, cum să fi ajuns până la tavan, la Doamne-Doamne? E drept, avea un nume curios, restaurant sau restaurantoare, aşa i-a zis tati.

29/08/2009

Ştefan cel Mare şi Sfânt însă Fără de Gumă

După luni bune de exerciţii, fetiţa de aproape cinci ani reuşise în acea dimineaţă să facă baloane de gumă. E de înţeles, deci, de ce încărcătura cultural-istorică a vizitei la Mănăstirea Putna a trecut pe planul al doilea. În timp ce tati îi povestea, cu o oarecare însufleţire desuetă, despre marele domnitor, fetiţa privea, încântată, baloanele tot mai reuşite.
– Chiar am venit degeaba până aici?, a întrebat tati, resemnat.
– Tati, Ştefan cel Mare avea gumă? Ştia să facă baloane?, a întrebat atunci fetiţa, ca să pară interesată de subiect.

 

baloane de guma

Băiatul de opt ani fotografiind fetiţa de aproape cinci ani şi baloanele ei de gumă. Undeva, în planul al paişpelea, biserica înăuntrul căreia e mormântul marelui domnitor

13/08/2009

Ca un covrig

Dormea bine, aşa cum  dormi dimineaţa, când nu te-ai trezi nici plătit. Ceva îl ardea, însă. Erau doi ochi mari, curaţi, frumoşi. Băieţelul îl privea insistent, cu candoare. Soarele nu răsărise, dar privirea aceea tăia întunericul din cameră. De o parte era somnul, de cealaltă nerăbdarea copilului.

– E ziua mea acum?, a întrebat puştiul, care tocmai împlinise o vârstă ca un covrig gustos.

Etichete: ,