Dincolo de minunăţiile din Park Guell (Barcelona) şi de atmosfera plăcută (acest cuvânt simplu descrie foarte bine senzaţia), am mai întâlnit ceva simpatic acolo: un grup de tinere şi tineri care se lăudau că oferă îmbrăţişări gratuite (cunoaşteţi modelul). Cât am stat eu pe acolo n-au prea fost mulţi oameni curioşi să încerce procedeul; ca să fiu mai specific, au fost mult mai numeroşi aceia care
a) au privit amuzaţi sau
b) care au făcut fotografii, decât cei care chiar
c) şi-au deschis braţele
Bob

Bob, probabil cel mai simpatic american împreună cu care am băut whiskey Jim Beam. Foto: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
L-am cunoscut pe Bob prin 1993, la Sestriere, la Campionatele Mondiale de Schi ale Jurnalistilor (trebuie să vă vorbesc despre aceste minunate întâmplări). L-am cunoscut ca pe un tip foarte, dar foarte!, simpatic.
Atunci când s-a prezentat mi-a spus că e din „Reno, cel mai mare oras mic din lume”. Bănuiesc că ăsta e vreun slogan de popularizare a asezării; atunci mi s-a părut o glumă excelentă si părea foarte a lui.
Dar brandul personal al lui Bob era altul.
MeetTheSun, vino să meeTthEansweR ;)
Atunci când postam fotografia de aici, prietena noastră MeetTheSun, care cam ştie munţii noştri, se întreba cu glas tare unde o fi fost făcută. Am promis atunci că voi răspunde în cadru festiv. Apoi a trecut vremea. Zăpada s-a mai topit. Priviţi, privighetoarea cântă (şi liliacul a-nflorit). Am auzit cântând şi cucul (într-o pădure-n Retezat). Sunt roşii pe tarabe (de prin Cipru). Şi nici cireşe n-am mâncat.
Liana în America Centrală
Prietena noastră Liana s-a întors de curând dintr-o călătorie îndelungată prin America Centrală. A trecut deja multă vreme la prima ei astfel de ispravă, asa că putem vorbi despre un stil de viată Liana, bazat pe călătorii lungi si dese (cheia adevăratelor succese).
Vă îndemn să cititi jurnalul ei de călătorie (absolut special!)
AutoPArtret. Epilog
Înainte de a afla clasamentul ultimei etape a concursului de proză arhiscurtă AutoPArtret si rezultatul final, vă provoc.
Preambul.
Se spune că, oricât de mult ai încerca să disimulezi, atunci când scrii/desenezi/fotografiezi/filmezi orice, oricum, spui ceva despre tine (si nu doar despre subiectul operei). Cel putin teoretic, AutoPArtretul, asa cum o arată si numele-i, a fost despre fiecare dintre participanti.
Mănusa.
Ce urmează să fac eu acum e să arunc atâtea mănuși câti PAutori sunt. Adică? Adică, aceia dintre dumneavoastră care doresc să intre în joc vor fi pusi în situatia de a scrie* câte un PAportret (al altuia) bazat pe „informatiile” desprinse din PA-urile cu care portretizatul a participat la AutoPArtret.
Precizare.
Niciun PAutor nu va fi portretizat dacă nu doreste acest lucru.
* în mod exceptional, la acest epilog sunt invitati să participe si nePAutori, care pot alege să „portretizeze” prin fotografii sau desene.
Rezemat de Retezat
Prima oară când m-am rezemat de Bordu Tomii mi se părea că aş fi fost uns, cumva, vreun prinţ al locului (aşa mândru eram). Atunci ne-am mulţumit să schiem (toată ziua) pe o pârtie bătută cu schiurile, lângă jnepeniş. În vara ce a urmat am trecut de Bordu Tomii. Pe Curmătura Bucurei mi-am zis că nimic nu e mai frumos. Că acolo e Raiul. Probabil că aveam dreptate. Au urmat toate văile, şeile, vârfurile, lacurile şi pădurile. Azi, după 30 şi ceva de ani, spun (cu mână pe inimă): acolo e răspunsul.
NOTĂ. Particip cu acest PA la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Casa din vis.
Pentru cine bat clopotele pe Bricul Mircea
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
Mi-amintesc că am participat, la Neptun, la o conferintă despre dezastre naturale. Era prin anul 1995. Primăvara, cred. Sau toamna lui 1994? Trebuie să verific.
Ideea e că am fost invitati, participantii la chestia aia (foarte interesantă, de altfel) să facem o mică tură cu celebrul bric. A fost grozav!
Colegul meu Gig Motoianu, care făcea fotografii pentru revista Expres, unde prestam si eu, pe atunci, m-a tras si pe mine în poză. „Să ai o amintire, bătrâne!”, asa mi-a zis. Iaca, am o amintire. Si v-o împărtăsesc.
UPDATE. Aici puteţi face un tur virtual al bricului. Graţie colegului mei Octavian Cocoloş (Coco, pt prieteni).
Într-un oraş străin
Intr-un oras strain ai sansa sa treci neobservat, desi toate privirile ti se pare ca te urmaresc. Intr-un oras strain te simti turist, adica reusesti sa casti ochii la lucruri pe care localnicii nu le mai vad. Intr-un oras strain nimeresti mereu cele mai scumpe restaurante, dar te bucuri ca mancarea are un ceva specific. Intr-un oras strain ai cel putin un ochi critic; e imposibil sa nu gasesti ceva care e altfel acasa. Intr-un oras strain, oricati oameni ai avea in jur, pe tine te intreaba ce autobuz sa ia ca sa ajunga in cutare loc sau unde e strada X. Intr-un oras strain, oricat de frumos ar fi si oricat de bine te-ai simti, ti se face nitel dor de casa. Dar poti sa nu recunosti asta.
Mănânc păstrăv si plâng
Dacă ajungi la pârtia de la Azuga, dar nu cobori cu masina în parcare, la dreapta, ci tii drumul drept înainte, ajungi, după vreun kilometru si jumătate, la o păstrăvărie. Peisajul e încântător, mai ales dacă va fi nins ca în povesti. Pădurea care coboară de pe ambii versanti dă locului ceva maiestuos.
Dincolo de poarta păstrăvăriei sunt niste domni si o doamnă, plus un câine ciobănesc negru despre care afli (de pe o plăcută fixată pe poartă) că ar fi rău, dar care e blajin si foarte lenes. Apoi, o jumătate de duzină de bazine, dintre care doar unul nu e înghetat (presupunem că e iarnă, remember?). În apă se zbenguiesc vreo 130-140 de păstrăvi tineri. Unul dintre distinsii domni prinde opt bucăti într-o plasă aflată la capătul unei cozi înnădite.
Pestii se zbat, lenesi.
– Vreti să vi-i curăt?
– O, da, ar fi grozav!
– Costă câte doi lei pentru fiecare.
– Perfect.
Zece minute mai târziu, cu banii în mână (cam 6 lei pentru un păstrăv + 2 lei curătatul), s-ar putea să ajungi în încăperea în care domnul cu pricina efectuează operatiunea de curătare: spintecă burtile pestilor cu un briceag măricel, apoi, cu o miscare sigură, smulge măruntaiele si mai dă o dată cu arătătorul, apăsat, prin burta pestelui, de lângă coadă până la branhii. După care azvârle vietatea (sic!) într-o pungă de plastic.
Cele opt zbateri continuă în portbagaj, cine stie câtă vreme. Ca să nu le auzi, poti da radioul mai tare (se prinde Radio Europa FM). Câteva ore mai târziu, după ce au sfârâit pe grătar, păstrăvii proaspeti se lăfăie în farfurie, alături de bucăti potrivit de mari de cartofi natur, cu fire de verdeată, gata să fie stropiti de mujdei de usturoi si/sau (după caz) lămâie.
E?
Privirea misterioasă a unui pelican de la zoo
Pelican fotografiat la Grădina Zoologică din Bucuresti. FOTO: Călin Hera
Dacă această vietate ar gândi, oare ce ar gândi? Mă întreb azi, la distantă de un sezon de data la care am fotografiat pelicanul acesta, alături de alti tovarăsi de-ai lui.
În urmă cu mai multi ani, mă miram (în Grădina zoologică din Nurnberg) de ce nu pleacă spre tările calde tot soiul de păsări, despre care stiam că asa fac. Atunci mi-am răspuns: la ce bun să plece, să se astearnă la o călătorie periculoasă, din moment ce acolo, la zoo, au tot ce le trebuie, adică hrană. Nici garduri nu erau. Dacă ar fi avut chef, ar fi întins-o. Vor fi fost si berze, cocori, păsări flamingo samd care s-au cărat, dar cele mai întelepte, cele mai adaptate, s-au domesticit. Nici nu-i asa rău să faci frumos în fata vizitatorilor, să ai cu cine te împerechea si, mai ales, să ai păpică fără efort. Dă-l naibii de zbor!
Sopârla de miercuri

Sopârlă fotografiată lângă Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august, anul 2010. FOTO: Călin Hera
În această seară de mijloc de decembrie, senină si rece, îmi amintesc o sopârlă care mi-a iesit în cale astă-vară, într-o mică tură făcută la poalele Retezatului (despre care îmi propusesem să povestesc aici). Sunt sigur că si Leo, Anca, Andi Bob, Adela, Paul Gabor, Naivul, Gabi, Cristian Dima, Cristian Lisandru, LePetitPrince, -X-, Călin, g1b2i3, Geanina Lisandru, Gina, Laura Driha, Victor, Alex Mazilu, Carmen Negoită, Dan, Fiul, Fiica, Roxana, Achilianu, Gabriela Elena, Anamariadeleanu, Teacă, si ztbau reptilele lor 😉
Ce a văzut telescopul Chandra?
Asadar, mai sunt vreo sase ore până la marele anunt al NASA. Ce să fie, ce să fie? Ce poate însemna „descoperirea unui obiect exceptional in spatiul cosmic”?
O fi ceva legat de civilizatii extraterestre? O fi vreo planetă care să aibă conditii propice vietii? O fi ceva catastrofic? Sau o fi ceva ce noi, oamenii mărunti, nu vom intelege?
Ultima descoperire făcută de telescopul Chandra este Galaxia Cluster, Quasar 3C 186, care se află la 8 miliarde de ani lumină de Pământ. Ceva mai mult de o aruncătură de băt.
UPDATE. Până la urmă a fost vorba despre cea mai tânără gaură neagră neutronică. Din câte am văzut, prea putine agentii de stiri, publicatii sau televiziuni mari au marcat momentul. Poate că nici nu e asa o mare brânză, privind dinspre consumatorul de media. Dar de-un Nobel e posibil să iasă, cine stie?
Ursuletii din Shanghai

Ursuleti la Shanghai. Am făcut această fotografie în luna mai, anul acesta, la Shanghai, în primele zile ale Expozitiei Mondiale Shanghai 2010. Nu-mi mai aduc aminte dacă ursuletii sunt făcuti din flori sau din frunze colorate. FOTO: Călin Hera
Am folosit această imagine pentru a vă aminti despre concursul de petale foto, o initiativă care tare mi-a plăcut.
De data asta, parcă a durat mai putin. Votarea, vreau să zic. Ideea e că e deja gata de multicel concursul de fotografii de la Dan. Concluziile le găsiti aici.
Petale în copacul cu 60.000 de seminte

Ramurile (petalele) copacului cu 60.000 de seminte = pavilionul Marii Britanii la Expozitia Mondială Shanghai 2010 FOTO: Călin Hera
Cei care cunosc postarea asta stiu mai bine despre ce este vorba 😉
FIRESTE – Public această fotografie ca să vă anunt că se votează cele mai frumoase petale din Expozitia foto de pe Ziarul de la ora 5. Ca să-mi urmez îndemnul (sic!), vă chem, prieteni, să votati. Fiecare are dreptul la trei voturi, deci, în afară de fotografiile mele, mai puteti alege una 😉
Serios vorbind: vizitati expozitia de la Dan
Apus de soare pe Autostrada Soarelui
Aseară a trebuit să dau o fugă. Să duc două mâte cuiva care avea nevoie (vă amintiti, poate, povestea cu pisica si vietile ei finite). Nu insist asupra lui miau-miau, nici a celei care a stat cuminte în cutie, nici asupra celeilalte, care a simtit nevoia să facă o tură pe la pedala de ambreiaj. Chestia e că, la un moment dat, le-am spus fiicei mele si fiului meu:
– Tragem un pic pe dreapta.
Le-am arătat apusul de soare, unul dintre cele mai încărcate de culori pe care le-am văzut. Am tras două cadre (cu telefonul), apoi am plecat mai departe. Mă uitam mai mult în oglinda retrovizoare decât în fată, dar a fost OK, eram pe autostradă (m-a depăsit si un Fiat 500, dacă mi-am dat bine seama ce era bolidul tzusti :)).
NOTĂ. Aici si aici sunt fotografiile făcute de fiu-meu, cu telefonu lui.














