Aveam o pisică neagră. Mandela. Pisică de bloc. Curăţică. Felină. Într-o zi, am găsit-o dezmierdând rămăşiţele unei vrăbii rătăcite fatal în balcon.
Mai puternică e altă amintire: seara când s-a făcut domnişoară şi când era evident că îşi dorea să devină doamnă. În părculeţ se pornise o hârjoneală drăcească. Cum s-o laşi afară, cu derbedeii?
Am rezolvat-o cu nişte beţişoare de urechi. Atunci m-a zgâriat întâia şi ultima oară. Spre dimineaţă s-a liniştit. În seara următoare n-am mai găsit-o. Sper, doar, că a căzut în picioare. Locuiam, totuşi, la etajul patru.
28/09/2009
Mandela
25/09/2009
Cavalcadă pe pereţi
În prim plan, Cavalcada de la biserica Pătrăuţi, purtată de sfinţi, o chestie unică, ne-a zis ghidul nostru de ocazie, mama preotului Herea. FOTO: Călin Hera
– Tati, vreau să pictez, spune fetiţa de aproape cinci ani.
– Bine. Când ajungem acasă, îţi scot acuarelele şi blocul de desen pe prispă.
– Vreau să pictez pe pereţi.
Cu câteva ore înainte, în timp ce tati studia nu ştiu ce cavalcadă a nu ştiu căror sfinţi, fetiţa se oprise la un metru de o tanti care dădea cu pensula, de zeci de ori în acelaşi loc, pe un perete cam scorojit. Fetiţa nu crede că tanti a pictat chiar toţi pereţii ăia. Era cam mică de statură, cum să fi ajuns până la tavan, la Doamne-Doamne? E drept, avea un nume curios, restaurant sau restaurantoare, aşa i-a zis tati.
23/09/2009
Servesc patria. Cu dragoste şi devotament
Ajungi la fermă ca de obicei: frânt. Boian, căruia îi venise rândul să fie „planton la dormitor”, te aşteaptă ca spiriduşul lui Moş Crăciun. „Caută sub pernă”, spune. Găseşti o scrisoare de la Violeta. Îţi vine să-l pupi. „Acum, caută sub pătură”. Alta. Te poartă de jur împreujurul patului, de unde culegi patru scrisori de la Violeta. Nici mâncare nu-ţi mai trebuie.
read more »
21/09/2009
Servesc patria. Marţea căprioarei
E o zi de marţi. Stai inte trei combine, cinci tractoare, două remorci şi un compresor. Undeva se sudează. Zgomotul e infernal. Totul e trepidaţie, până şi norii cenuşii de deasupra se scutură, mocăneşte. Te gândeşti că vei pleca damblagit de aici.
Atunci ai văzut căprioara. Sărise dintr-un lan de porumb care, imediat după aceea, a fost culcat de o combină zgomotoasă. A început să alerge, derutată, 40-50 de metri. Apoi s-a oprit să privească în urmă. A făcut câţiva paşi înspre lanul făcut una cu praful, apoi s-a întors brusc. Ce va fi lăsat în urmă?, te întrebi.
A început să fugă iar, în salturi precise, peste rândurile tăiate regulamentar (teoretic). Preţ de câteva minute, a alergat când într-o parte, când în alta a perimetrului delimitat de combine. Din ce în ce mai agitată, a adulmecat praful mirosind a tragedie. Sălbăticiunea nu mai avea nimic sălbatic în ea. Doar o privire pierdută. Iaai văzut ochii când s-a oprit la câţiva paşi de tine. Se uita în zare, către pădurea care se vede înspre răsărit. Ai privit şi tu într-acolo şi parcă ai simţit o boare de răcoare.
Animalul s-a mai uitat o dată la tine, apoi spre lanul din care a fugit şi care nu mai e. I-ai auzit inima, poţi jură asta, inima salbaciunii, bătând nebuneşte. Apoi a făcut gestul acela surprinzător: a pornit într-o cursă nebunească. I-ai admirat goana perfectă, salturile suple, săgetarea cenuşie, precisă. Prea precisă, ţi-ai zis, şi ai înţeles.
Goană căprioarei tintea un pâlc răzleţ de porumb, din partea de nord a perimetrului. A ajuns în Raiul Admis cu o secundă înaintea unei combine hodorogite ale cărei cuţite au transformat totul în praf, ca un abur roşu-cenuşiu. Ai apucat să priveşti linia pădurii prin şuvoiul galben de porumb, după care ţi-ai simţit obrajii udaţi de ploaie (ce altceva să fi fost?).
20/09/2009
Servesc patria. Păsări călătoare
Am văzut ieri primul stol de păsări călătoare. Zbura într-un V uşor şerpuitor. Părea că ştie foarte bine ce are de făcut. I-am invidiat pe acei cocori: îi durea în pene! Îi trăgea aţa să plece undeva, urcau în înaltul cerului şi zbang!, pe-aici ţi-e drumul.
Al doilea stol m-a dat gata. Imediat ce ne-a depăşit (ce-om fi reprezentat noi, plutonul 4 din compania a treia, murdari, jigăriţi, flămânzi, mizerabili?), a început o ciudată mişcare pe loc, răsucita, ca un vârtej, dementă. Totul a durat câteva secunde după care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, au plecat mai departe, într-un V perfect.
M-am tot întrebat ce a însemnat acest comportament ciudat. Curent de aer ascendent? Îmi place să cred că ne-au salutat şi atât.
18/09/2009
Servesc patria. Pronosticuri
Cristi Paraschiv a venit cu ideea unui concurs de pronosticuri. Am început cu schema folosită în Viaţa Studenţească. Punctăm şi 1 X 2 şi rezultatul exact. Acum vom diversifica: trecem la Divizia B. Mai mult, Tomulică e gata să facă rost şi de rezultatele de la italieni, Serie A şi Serie B. V-am mai spus despre Tomulică? E doldora de fotbal şi vorbeşte într-una.
Tot Tomulică zice că a vorbit cu bărbatul lipovencei de la bucătărie să ne aducă rezultatele din campionatul Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti. Nu ştiu de ce n-am zis „campionatul Basarabiei”. Mă enervează că n-am spus aşa.
18/09/2009
Gânditor cu întrerupător
Am avut parte de o surpriză în atelierul mesterului olar din Mărgineni. Îl stiti, tipul blazat care face oale si ulcele la normă.
Scotocind eu pe acolo cu aparatul de fotografiat, am descoperit o arătare. Cam kitsch, dacă mă întrebati pe minte, dar un kitsch pe care l-am privit cu duiosie, ca să zic asa. Este vorba despre un o copie de Gânditor de la Hamangia care mi-a plăcut pentru că nu era deloc cizelată. Nu apucase nici măcar să treacă prin cuptor. Dacă as fi stiut că e un rebut, as fi cumpărat statueta aia fără să stau pe gânduri.
M-am întrebat ce l-o fi apucat pe mester să mesterească asa ceva. O fi fost vreo comandă? Oare câte bucăti avea de „executat”? O sută, două sute? Eu cred că se vor fi vândut bine. Dar dacă a plămădit „chestia aia” asa, din memorie? Dacă l-a lovit spiritul creator, în modul ăla? Poate a făcut kitschul involuntar, subconstient.
Eram pe cale să-i pun aceste întrebări, plus altele, când am observat întrerupătorul. Si atunci m-a pufnit râsul si s-a dus naibii toată constructia care ar fi rezultat din punerea întrebărilor si aflarea eventualelor răspunsuri.
Stiu, lângă Gânditor nu e doar un întrerupător. Mai e si o scrumieră. Ceea ce ar putea schimba întreaga perspectivă
17/09/2009
Norul
Era odată un nor. La început mic, apoi din ce în ce mai mare. În fiecare zi, se putea transforma în altceva. Era ba un taur fioros, ba o corabie sau un delfin, după cum îi era cheful. Uneori se adună ca o bilă rotundă, neagră, grea, alteori se risipea cât putea de mult. Îi plăcea să se încălzească la soare, pe o parte, în timp ce privea în jos, spre pământ, pe de alta.
Aşa a văzut-o prima oară. Era frumoasă cum nu credea să existe. Avea roşu, albastru, alb, verde, violet şi mult galben. Şi un parfum aparte, turcoaz, aşa cum îţi imaginezi că miroase spuma valurilor sparte de stânci. Adevărul e că s-a îndrăgostit pe loc. Venea zilnic s-o vadă, se transforma, pentru ea, în tot ceea ce credea că-i face plăcere. Floarea îndrăgise şi ea norul, iar în dimineţile cu vânt, când lui îi era greu să rămână mai mult decât câteva clipe pe cerul de deasupra ei, devenea tristă, îi păleau culorile.
După o vreme, căci era o vreme bună, fără vânt, cu cer senin, doar cu un nor subţire, adică el, floarea, deşi fericită, începuse să se ofilească. Oricâte giumbuşlucuri făcea norul, oriînce se transforma, florii îi era din ce în ce mai rău. În jurul ei, toate suratele se bucurau de lumina soarelui. La ea, era umbră, mereu. Norul şi-a dat seama că o sufocă. Vrând să-i fie alături, îi făcea rău.
Aşa i-a venit o idee simplă, dar perfectă: s-a transformat într-un inel pufos, ca un rotocol alb. „Vrei să-mi fi soţie?”, a întrebat-o, lăsând lumina soarelui să ajungă la ea. Floarea i-a privit inima rarefiata, dar mare, şi, chiar şi aşa, legată de pământ, s-a simţit în al nouălea cer. A spus „da”, râzând din toate culorile sale minunate. N-a fost o fericire mai mare pe pământ şi în cerul de aproape decât iubirea dintre ei.
După un timp, chiar şi scăldată în lumina soarelui, adiată de umbra norului şi îmbujorată de iubirea cea mare, floarea începuse să-şi afle frunzele uscate, petalele pălite. Avea nevoie de apă. Multe dintre suratele ei se uscaseră deja. Chiar şi pentru ea, deşi iubirea îi dădea, dimineaţă de dimineaţă, noi imbolduri, soarta părea pecetluită.
Atunci, norul i-a spus: „Voi lipsi trei zile. Rezistă1”. În prima zi a mers departe, cât a putut de departe. În a doua zi a mers sus, cât a putut de sus. Acolo l-a întâlnit pe Înţeleptul Norilor. I-a cerut sfatul. A aflat. A mulţumit şi a plecat spre pământ. În a treia zi, era acasă.
Floarea era veştejită. Uscată de de secetă şi de dor. „Am venit”, i-a spus norul, „şi te voi salva. Te iubesc”, i-a spus. Şi s-a transformat într-o ploaie binefăcătoare. În apa vieţii. S-a scurs, cu totul, deasupra florii, a udat pământul în jurul ei, i-a dat din nou culoare, viaţă. Aşa şi-a dat nemurirea. Iar floarea a fost cea mai frumoasă şi cea mă tristă, de atunci înainte şi până acum, când oamenii i-au văzut frumuseţea şi asta i-a făcut şi pe ei frumoşi. Într-un fel.
Am fotografiat acest nor dni Arill, de lângă piscina Mirrage. Povestea am inventat-o pentru copiii mei. Era destul de năzbâtiosi si am încercat să-i domolesc astfel. A tinut figura. Au stat cu gura căscată până la final. Apoi au început să caute nori pe cer. Atunci mi-am amintit si de siteul lui Tudor.
15/09/2009
Oale şi ulcele de Mărgineni. La normă
Ceramică de Marginea. Boţul de lut tocmai aruncat pe masă începe să ameţească de atâta învârteală. Foto: Călin Hera
Ceramiă de Marginea. Boţul creste, roata se-nvârteste. Foto: Călin Hera
Am stat câteva zile la Suceviţa, localitate celebră în special pentru biserica patrimoniu Unesco. Suceviţa e aproape lipită de altă localitate celebră, Marginea.
De două ori celebră, vreau să zic.
O dată, pentru ceramica neagră care se plămădeşte aici (ca să fiu poetic 😉 ), a doua oară pentru că mărginenii, săturaţi să aştepte bani de la centru, şi-au refăcut singuri podul distrus de inundaţii (ceea ce i-a dus în conflict cu autorităţile de la Bucureşti).
Să lăsăm poveştile despre pod, să trecem la cele despre ceramică şi ceramişti
Las un pic podul şi vi-l arăt pe unul din meşterii olari care face la normă oale şi ulcele.
Ceramică de Marginea. Vaza aia trece printr-un moment Pisa. Nu stiu de ce o înclină, dar nu vă faceti griji; îsi revine. Foto: Călin Hera
Ceramică de Marginea. Epilog: s-a mai adunat o piesă, urmează alta. Pam-pam! Foto: Călin Hera
Atelierul în care prestează, aflat la drumul naţional, e deschis publicului. Aproape în permanenţă, omul prestează de faţă cu turişti care se zgâiesc la el şi-l fotografiază/filmează din toate poziţiile. Chestia asta nu pare să-l încânte deloc, dar e resemnat.
În diferite prezentări turistice se spune că meşterul popular explică şi-i lasă pe copii să facă şi ei una-alta. L-am vizitat de vreo trei sau patru ori şi a fost mereu plictisit. N-avea timp să dea explicaţii şi era vădit deranjat de întrebări. Unora le răspundea, totuşi. Se plângea că are mult de lucru.
Era ca o maşină de făcut vaze, le făcea aproape identice. Nu-i lua mai mult de 80-90 de secunde să desăvârşească una.
P.S. Nu mă întrebati de ce nu-i încă neagră. V-as răspunde că încă n-a trecut prin cuptor.
12/09/2009
Servesc patria. Cu bâta-n baltă
În spatele fermei, la vreo 250 metri depărtare, după pâlcuri, e braţul vechi al Dunării. Mai aproape, canalul de irigaţii unde au loc partidele de pescuit, duminica. Căpitanul de la Ferma Lunca şi locotenentii săi de la fermele mai modeste vin cu scule din fibră de sticlă. Plutonierii au undiţe din trestie, iar soldaţii leagă fire de nailon murdare în vârful unor beţe.
Duminica trecută a ieşit rau. Coman, căruia unii îi zic Cioară, a scos din apă mai mulţi peşti decât toată ofiţerimea la un loc.
Urmarea 1: „Soldat, mergi şi bărbiereşte-te, îţi umblă păduchii pe obraz! Şi lustruieşte bocancii, soldat, că faci de râs armata!” (Mitran)
Urmarea 2: Niciun soldat nu are voie să se uite la filmul artistic de la ora 20.00. (idem)
Altfel, are balta peşte, dar voi nu vă mai puteţi apropia de ea. A devenit un privilegiu.
10/09/2009
Servesc patria. Sacrificiu de pion
Îţi place să joci partidele de şah din meciul Kasparov-Karpov. Alea pe care le publică Sportul. Priveşti foaia cu pătrăţele minute în şir, seara, şi fluieri admirativ. Dănuţ Anton, din Roman, zice că te-ai ţăcănit. Singurul care te înţelege este Costin, suceveanul care vorbeşte mai ardeleneşte decât tine. De fapt, e din Vatra Dornei, de dincoace de munţi. Aşa se explică graiul.
Costin a intrat primul la filosofie-istorie la Iaşi. E un tip dintr-o bucată. Cam cioban (adică e foarte dotat!), simplu şi direct. Am discutat ceva istorie. Nu are foarte multă imaginaţie, adică nu iese prea mult din litera cărţilor pe care le-a citit. Dar le-a citit bine. Are o inteligenţă enciclopedică. E lucru rar să discuţi pe aici altceva decât despre gagici, fotbal şi probleme strict legate de agricultura noastră socialistă mecanizată.
Ceea ce te-a impresionat cu adevărat la Costin este cât de bine poate să joace şah. E înscris la un club de şah în Suceava şi tocmai trebuie să dea nu ştiu ce examen de categorie. Aţi jucat pe rupte. Primele patru partide te-a bătut la fundul gol. Apoi ai scos o remiză. Chestia e că ştie teorie cu ghiotura, mută repede, mai ales la deschidere, şi nu greşeşte. Îţi imaginezi că aşa joacă şi robotul pe care ţi l-a trimis Sandu din America… Abia aştepţi permisia, ca să-l încerci.
Acum reuşeşti să câştigi două partide din opt, cu câte una sau două remize între ele. Cel mai puţin îţi place să faceţi remiză. Ai observat că atunci când muţi foarte neaşteptat sau faci vreun sacrificiu se întâmplă să-l derutezi. Foarte mult jucaţi în orb, în timp ce depănuşaţi porumb sau încărcaţi camioane. Nu reuşeşti însă să duci prea departe partidele pe neve. N-ai câştigat niciunua.
08/09/2009
Servesc patria. Gazeta de perete
E şapte jumate dimineaţa şi plouă de rupe. Locotenentul Mitran te cheamă deoparte să-ţi propună ceva: să scrii un text pentru Gazeta de perete a fermei Gemenele. „Si cam la ce v-aţi gândit?”, faci pe inocentul. În realitate, te simţi jignit. Întrebarea lui te-a indispus pentru tot restul zilei. Răspunsul te amuză. „Scrie ceva despre munca patriotică din lan şi despre soldatul românesc care e cam leneş. Dacă vrei, îţi dau un interviu”. Mitran zâmbeşte tâmp. „Va mulţumesc frumos, dar aş prefera o permisie”, îţi dai foc la valiză. Adică nu foc. Te trimite să scrutezi cerul de la capătul drumului mocirlos. Si, desigur, te ţine minte că nu l-ai servit.
Gazeta de perete se numeşte „Petliţele rosii”. Ce umor involuntar imbecil! E o glumă, fireşte. Gazeta, vreau să spun. O glumă care există pentru ca locotenentul să poată spune că a organizat activităţi culturale în timpul misiunii „munci agricole”. Sau poate că Gazeta există doar fiindcă lt. Mitran se teme de turnătorii care l-ar putea raporta că nu are aşa ceva.
Din cauza ploii, n-a venit tractorul cu provizii, deci e o dimineaţă de post. Oricum, nimănui nu-i mai arde de mâncare după păţania cu mucii în mazărea lui Ovidiu. De la el nu v-a rămas decât această amintire şi versurile de la Gazetă pentru care a fost scutit, e drept, de o jumătate de zi de lucru la câmp: „Soldatul munceşte în soare, în vânt/Culege porumb/E mândru că-i poate fi de ajutor ţării/Răspunde prezent când e chemat pe câmp/Călăuzit de ofiţeri/Soldatul munceşte, pe cuvânt.”
Acum, Ovidiu e acasă. Mă rog, la spitalul de boli contagioase din Câmpina. Hepatită.
06/09/2009
Bucătarul domnesc
Găsisem localul perfect. Conacul Domnesc, aflat în Scheia (Pipera Sucevei, dacă pot să numesc locul aşa). De fiţe, probabil. Restaurantul principal era rezervat pentru o nuntă. Într-un colţ al gazonului (o pajişte pe care s-ar putea juca partide de golf „de mondiale”) erau întinse mese, cu feţe de masă albă, pentru o altă nuntă. Am fost îndrumaţi către o terasă amplă, elegantă, cochetă, liniştită. Scaune confortabile. Meniu sofisticat, preţuri accesibile. Am comandat cu entuziasm. Deja, îmi era mai mult poftă decât foame.
Trecuseră mai bine de 30 de minute de la comandă şi încă nu se întâmplase nimic. Când am zărit-o pe ospătăriţă, am alergat după ea (părea că a ocolit înadins mesele noastre şi a celor de lângă noi).
– E vreo şansa să primim mâncare?, am întrebat, mai mult ca să fac o glumă.
– Nu, mi s-a răspuns sec.
Apoi mi-a explicat că bucătarul tocmai şi-a dat demisia. Femeia era atât de şocată de această situaţie încât nici nu şi-a cerut scuze, iar pe mine, în loc să le pretind, m-a determinat s-o încurajez, nici eu nu mai ştiu cum.
02/09/2009
Poem de sărit pârleazul -I-
pleci pe uşa din dos aşa cum păţesc atâţia
sub paşii tăi nisipul e moale
ca un obraz de femeie care îţi spune să taci
acum între noi doi restul nu mai contează
e târziu ea vine tot mai aproape
obrazul ei e într-adevăr moale
parcă ai săruta o bucată de brânză
iată o întâmplare ca atâtea altele
pentru care te dai peste cap până ţi se ciufuleste părul
01/09/2009
Îmi pun singur miere în ceai
îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mână nu-mi tremură
e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare
ea nu mai stă pe scaun dar mă priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent
31/08/2009
Am întârziat
Am întârziat. Mi-am cerut scuze.
Masa era pusă. Mâncăruri confuze.
Am stat corect. M-am înțepat cu furculița.
Am lăudat băiatul. Am hrănit fetița.
Am dus gunoiul. Am spălat farfuria.
Am expus faptele. Asta mi-e mărturia.
A aprins o țigară. M-a privit crunt.
M-a luat deoparte. M-a tocat mărunt.
Îmi băgasem, parca, degetele în priză.
Era fum. Mi-am dat foc la valiză.
Era întuneric. Se făcuse târziu.
Acum e mai bine. E bine că scriu.
20/08/2009
Servesc patria. Mucii
Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.
Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.
Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.
Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.
Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.
19/08/2009
Servesc patria. Soldaţi şi şoareci
18/08/2009
Servesc patria. Noaptea vietăţilor (2)
Ciudate vietăţi gândacii de bucătărie! Sunt mari cât o papiotă de aţă şi lucesc în lumina chioară a becului de la sala de mese. Doi dintre ei stau cu faţa în sus. Vreo 20 de picioruşe (în total) se agită. Gândacilor le e greu să se întoarcă. Par bine ghiftuiţi. Cu un băţ, îl întorci pe unul dintre ei. Fuge vioi. Atât de repede încât, ca să-l opreşti, îţi apeşi, regeretabil, talpa pe el. Se aude un pârâit, apoi nu mai urmează nimic pentru gândac. Celălalt şi-a oprit zbaterea pentru câteva secunde.
E noaptea vietăţilor. Acum apar două pisici. Se tolănesc lângă scaunul pe care te odihneşti. Te privesc leneş. Încep să toarcă. În urmă cu cinci minute ai fost să vezi ce fac găinile. Opt roşcate, cinci albe şi un cocoş. Dormeau. Câte una cârâie, când şi când. Se aud bine. Dar mai bine se aud greierii. Ţârâitul lor e liniştitor. Hop!, o broscuţă. Pentru o clipă, strică somnul pisicilor. După altă clipă, sare înapoi în întuneric.
Îţi vine somnul fix când se trezeşte bucătăreasa. Are vreo 45 de ani dar ţie ţi se pare bătrână şi simplă. Găteşte excelent. Mâncarea de la fermă e singurul lucru bun de când ai plecat de acasă. Te întrebi dacă porţiile sunt prea mici sau voi prea flămânzi. Adevărul e că farfuriile ar putea să nici nu fie spălate, doar clătite un pic; stoarceţi din ele tot. Te cheamă să o ajuţi la nişte lăzi în care sunt borcane cu mazăre. Sunt grele, abia le cari. Poate capeţi o hernie şi scapi de armată.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 