Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Chinezoaică frumoasă la Expoziţia Mondială de la Shanghai 2010. Foto: Călin Hera
Azi vă prezint trei hostese întâlnite la Expozitia Mondială de la Shanghai. Menţionez că organizatorii pare că le-au ales pe cele mai drăgute pentru Pavilionul lor. Deh!
Pe prima (foto sus) dânsa am întâlnit-o în pavilionul unei provincii din China (nu mai tin minte care…). I-am spus că e frumoasă, ceea ce mult a încântat-o.
Merg mai departe cu proiectul „Trei fotografii” si vă propun un alt set de instantanee realizat cu bătrânul meu Canon PowerShot A710.
Zid de franzele fotografiat în Ajunul Crăciunului la Atelierele spridusilor de la hotelul Caro
Fatada unei case din Weimar, fotografiată în vara anului 2008
Momâie fotografiată în Muntii Olimp, în urmă cu aproape un an. Ce vremuri!
Vă propun un nou joc. Adică, nu joc, joacă. Voi încerca să public, cu o oarecare regularitate, câte trei fotografii care nu trebuie să aibă vreo legătură între ele (dar nici nu trebuie să n-aibă). Sper să transmit, astfel, o stare de bine. Ceea ce ne doresc tuturor.
TANDRETE. Fotografie făcută astă-primăvară în Grădina Zoologică. Îmi place că una dintre căprioare are ochii întredeschisi. Savurează momentul
BICICLETĂ. Si totusi se învârteste. Roata. Am fost fascinat de lumea bicicletelor din Shanghai, am fotografiat-o din toate pozitiile, în timpul scurtei mele călătorii din perioada 28 aprilie – 4 mai, a.c.
ZBÂRCITURI. Peisaj zgrumturos la poalele Vulcanilor noroiosi, fotografiat în data de 5 iunie 2010 (nu spun ora).
Peisaj tipic din Grădinile Yu Yuan
Am întrerupt relatările de la Shanghai pentru că, pur si simplu, nu-mi mai ajunge timpul… 😦
Vă arăt acum câteva fotografii din Grădinile Yu Yuan, despre care am scris azi ieri si la ziar.
În apele canalelor din grădini sunt o droaie de pesit colorati, mari si flămânzi
Pe scurt
– Grădinile Yu Yuan se întind pe o suprafaţă de două hectare.
– Au fost construite de Pan Yunduan, administrator al provinciei Sichuan în timpul împăratului Jiajing (dinastia Ming), timp de 20 de ani (până în 1559).
– Cele şase sectoare sunt despărţite de aşa-numitele ziduri ale dragonilor. De altfel, pe fiecare acoperiş tronează dragoni şi creaturi fantastice.
– Au fost distruse parţial în timpul războiului Opiumului, a rebeliunii Taiping şi a invaziei japoneze din 1942.
– Au fost refăcute în perioada 1956-1961.
Pavajul de pe alei este, în sine, o operă de artă. Chinezăreală, îmi venea să spun, admirativ
M-am dus la bancomat. Am făcut ce era de făcut. O colegă, care îsi astepta cuminte paharul cu cafea de la automat (o posircă, dacă mă întrebati pe mine!), m-a abordat:
– Au intrat banii?
– Nu stiu, răspund si-i ciuntesc entuziasmul.
– Păi…, încearcă ea să continue.
– Am scos doar 10 lei, n-am verificat.
– A, deci tu mai ai bani pe card în ziua de salariu!, a strigat, cu o oarecare admiratie (nemeritată!), gata să mă dea de gol.
Adevărul e că nu stiu dacă au intrat sau nu banii. Am dat la noroc „10 lei”, n-am îndrăznit la mai mult.
Dar altceva vreau să vă întreb: mai tineti minte cum era când banii „se dădeau” la casierie? mai stiti cozile din ziua de leafă? Eu îmi amintesc satisfactia pe care am avut-o când am primit prima oară leafa „la plic”. Ce domn m-am simtit! Si îmi amintesc primul card, unul albastru de la BRD (sau primul a fost de la ING? ptiu, nu mai stiu!), când numărai pe degetele de la o mână bancomatele din oras si coada de la casierie se transferase la bancomat!
Eu cred că o oră banală trăită în trecut, cumva, ne-ar învăta o droaie despre prezent.
Trebuie să vă arăt măcar vreo 20 de fotografii cu bicicletele din Shanghai, probabil cea mai puternică impresia pe care mi-a produs-o acest oras (în orice caz, prima!).
M-a amuzat mult tipul ăsta. S-a tinut după autocarul nostru kilometri întregi. Ne-a ajuns din urmă la două semafoare. Apoi l-am pierdut. Tare entuziat era, mi-a venit să-l aplaud. PS Priviti-i mâinile! Are un fel de mănusi din pungi de naylon, mpntate la ghidon. Ajută pe timp ploios
Fac o pauză de Shanghai (una mică), pentru a vă arăta o fotografie pe care am făcut-o în drum spre Shanghai. Asta e, am avut o escală la Paris, vreo 5 ore, asa că ne-am repezit cu un RER până la NotreDame, să mâncăm ceva (stiu, fitze!). În drum spre păpică, am tras câteva cadre. Preferatul meu e cu oamenii ăstia care dau Senei un aer romantic.
Regret că n-am prins toată barca, s-a miscat mai repede decât mine si i-a iesit vârful din cadru…
Pentru nostalgicii care visează numai privind niste indicatoare 😉
Aici am mâncat niste lasagna încălzită la cuptorul cu microunde si cam scumpă (vreo 15 euro, dacă îmi aduc bine aminte)
Sau poate vă era dor de anticarii din Paris
Am o bucurie de copil la gândul că duminică seara as putea să revăd Nemuritorii (Pro Cinema, de la 20.00). E posibil să nu reusesc asta. Dar tot mă încearcă nostalgia după unul dintre filmele care m-au impresionat cel mai mult de-a lungul adolescentei. Nu atât prin poveste. Dacă tot vorbim despre presupusii oameni de taină ai lui Mihai Viteazu, cei din cartile lui Ioan Dan îmi par muuult mai credibili sau, măcar, mai savurosi. Chiar, stie cineva ce spun dacă vorbesc despre Cae Indru, Ducu cel Iute, Chirilă Zece Cutite sau Costache Caravană?
Până când îmi veti răspunde la această întrebare, postez, pentru coloana sonoră, câteva scene din „Nemuritorii”. Sunt departe de a fi fan Sergiu Nicolaescu, dar trebuie să recunosc că am descoperit muzica celor de la Pheonix gratie lui. Atentie, într-o perioadă în care erau pusi la index pentru că fugiseră din tară!
Shanghai. Nu pot uita acea privire si acea mână întinsă… As vrea să stiu cine e acest om, ce a vrut si ce s-a întâmplat cu el după aceea. As vrea să stie că mie îmi pasă de el. Foto:Călin Hera
Sunt, încă, marcat de incidentul din debutul călătoriei în Shanghai. E vorba despre omul care a aruncat cu o cărămidă în autocarul nostru si a fost pus la pământ rapid, de militieni, înainte să-si poată desfăsura o bucată de pânză pe care scrisese ceva în limba chineză.
Am povestit întâmplarea în mai multe locuri: în ziar, pe blogul celălalt, într-un editorial.
Am reusit niste fotografii bune. Una dintre ele a fost slectată de Mediafax printre fotografiile saptămânii cu pricina. Dar dincolo de această izbândă profesională (sic!), am amărăciunea că n-am putut face nimic pentru acel om. M-am gândit intens la familia lui. La el. Oare câtă disperare e acolo? Si câtă nepăsare aici, dincoace?…
Sar un pic peste mersul firesc al jurnalului şanhaiez ca să vă prezint un căţeluş fistichiu pe care l-am fotografiat în preajma hotelului. Arătarea era foarte pufoasă, albă şi, după cum se vede în fotografie, păţise ceva la urechi şi la coadă. O colegă de redacţie se jură că asta e o specie şi că nimeni nu a stat să coloreze părţile mai fluflu ale patrupedului.
Că tot veni vorba, n-am văzut în Shanghai câini vagabonzi. Da, am râs de câteva ori la întrebarea glumeaţă Te-ai uitat bine în farfurie? Singurii câini pe care i-am văzut prin Shanghai erau de genul celui pe care tocmai vi l-am prezentat.
P.S. A mai fost unul, despre care va voi vorbi mai târziu 😉
Prima mea impresie, odată ce am aterizat la Shanghai (era cam patru jumătate dimineaţa, ora locală – cinci ore diferenţă faţă de România, unde era abia 11.30), a fost una de mică dezamăgire. Pe de o parte, mă aşteptam la o imagine puternic occidentalizată, pe de alta la foarte mult comunism. Nimic extrem, însă. Clădirile de pe aeroport erau, e drept, cam cenuşii, dar impresia Otopeni de la întoarcere a fost la fel ca în alte dăţi – că e o glumă proastă (dar nu vorbim acum despre asta).
Am fotografiat un gard ghimpat, în timp ce mă odihneam pe un trotuar rulant. Cred că aşteptam acest peisaj, făcea parte din prejudecată.
La început m-am codit. „Oare nu mă înghinotesc ăştia?”. Nu m-a înghiontit nimeni, de-a lungul întregii aventuri shanghaiene. Doar un bodyguard al lui Barroso, la un moment dat (va urma).
Nu ne aştepta nimeni din acest grup… Dar câţiva metri mai încolo, yes!
Grup de muncitori, la sfârşitul programului de lucru, aşteptând trecerea maşinilor. I-am fotografiat din autocar, pe drumul dinspre aeroportul Pudong spre hotel (Four Seasons). Parcă mă aşteptau pe mine, parcă aşteptau acolo prejudecăţile mele (în parte, confirmate).
Drumul pe autostradă a fost foarte lung. Un drum larg, ca-n palmă şi deloc aglomerat. E drept, erau 4-5 benzi pe sens, iar vehiculele cele mai folosite de chinezi, motorete şi biciclete, aveau pistele lor. La fiecare interesecţie cât de cât mai de soi, erau câte patru oameni care dirijau circulaţia, cu steguleţe. Nu-mi dau seama dacă era sau nu nevoie să dubleze semafoarele; oricum nu erai deloc safe pe zebră, ca pieton, chiar dacă erai pe verde. În Shanghai mi se pare că se circulă mai aiurea ca în Bucureşti.
În Shanghai se întunecă brusc, pe la şase jumate seara (în acest anotimp). Am fotografiat, tot din autocar, o intersecţie de autostrăzi suspendate aflată destul de aproape de destinaţia noastră, hotelul Four Seasons. Era iluminată albăstrui.
Am scris o tabletă TV, marcat de câteva secvente din „State de România”… Nu cred că sunt prea multe de spus în plus.
Starea de „State”
Unele dintre cele mai greu de uitat momente din vremea studenţiei sunt serile de la Teatrul Mic. Priveam nemişcat la Valeria Seciu, Mitică Popescu sau Gheorghe Visu.
Pe Gheorghe Visu l-am revăzut joi seara, preţ de câteva secvenţe, cât m-am uitat, într-un serial difuzat de Pro TV. „State de Romania” îi zice. Avea o pălărie cu boruri largi (un pic diferită de cea din „Toate pânzele sus”), dinţi de aur şi vorbea nervos, cu un accent căutat ţigănesc, despre un „bulangiu” trimis la o chermeză de domni, în locul unei dansatoare sexy.
Ştiu că , în vremuri de restrişte, a prinde un rol într-o asemenea producţie e mână cerească. Până la urmă, trustul lui Adrian Sârbu a oferit şi oferă şansa unui trai decent multor monştri sacri ai teatrului românesc (le scriu numele cu emoţie: Florina Cercel, Vladimir Găitan, Marin Moraru, Sebastian Papaiani etc.).
Mi-e teamă doar că telespectatorii de azi vor şti despre aceşti actori doar că au jucat în nişte producţii mediocre de pe Acasă sau de pe Pro TV.
Ştiu oameni care iau asta în serios. Adică, aparent se amuză. Fac miştouri. Dar tot trag cu coada ochiului la cele „serioase”, de pe net sau din broşuri. Aşa, şi? Aşa şi nimic. Cel puţin în cercul meu de cunoscuţi şi în cel al cunoscuţilor de rangul doi (cunoscuţi ai cunoscuţilor), nu se iau decizii în funcţie de ceea ce scrie la horoscop.
Eu am trei amintiri cu horoscopul. Prima e din vremea studenţiei. Se schimbaseră vremurile, era în primele luni ale anului 1990, scriam la revista ING (a Politehnicii), şi aveam de umplut rapid un colţ de pagină rămas gol. Am „tras” un horrorscop la mişto, că se purtau atunci horoscopuri prin toate publicaţiile.
Două zile mai târziu, eram în tramvaiul 34. Pusesem ochii (aşa, estetic) pe un pâlc de trei tipe foarte vesele. Ce zic eu vesele, râdeau în hohote! M-am apropiat. Din ce în ce mai mult. Şi am văzut că râdeau citind horrorscopul. M-am simţit cu conştiinţa datoriei împlinite. Am scris despre asta şi aici (şi mi-am luat-o!).
Despre a doua nu vreau să povestesc. Persoana căreia i-am editat o vreme horoscopul activează încă, e o somitate, cred, şi îmi spunea că ea chiar studiază înainte de a spune ce şi cum.
A treia întâmplare e legată de un puştan de 16 ani, care se apucase să scrie la un ziar local dintr-un oarecare oraş. La un moment dat, pe lângă alte nimicuri importante pe care le scria acolo (era foarte talentat), a trebuit, nu ştiu de ce, să scrie rubrica horoscop. A dat o notă personală subiectului şi a ţinut rubrica respectivă vreo 4-5 luni.
Finalul a urmat unei întâmplări anume: o mătuşă a vizitat-o pe mama puştiului spunându-i cât de încântată e de horoscopul din ziarul local, mult mai buna, incomparabil!, decât cele din ziarele de la Bucureşti. „Numai de-aia cumpăr ziarul ăsta, pentru horoscop. Mă nimereşte la fix. Nu fac nimic până nu citesc horoscopul”. Când a aflat una ca asta, puştanul a renunţat la această îndeletnicire. Nu poţi să te joci „din burtă” cu soarta semenilor.
Voi ce experienţe aveţi cu horoscopul?
La început a fost blogul. Apoi a fost blogrollul, un instrument care te ajută să ajungi mai lense acolo unde găseşti texte care-ţi plac. E simplu. În caul meu, primele două consemnări au fost Alin Fumurescu şi Mihnea Măruţă. S-au adăugat, treptat, Cuburile Angelei, a Anca, Raza de soare şi ceilalţi prieteni din blogosferă. Cercul de prieteni se mărea, fabulos. La fel, blogrollul, alcătuit, cu egoism, pentru uz propriu şi prea puţin pe principiul reciprocităţii (cel puţin în prima fază… Dar şi acum, când sunt bătrân, un sfert de linkuri din blogroll duc către bloguri care nu linkuiesc spre mine, ceea ce mă face să cred, cu sinceritate, că nu sunt destul de bun. La Mihnea în blogroll, de pildă, deşi suntem amici şi în real, nu se află niciunul dintre blogurile mele. Şi? Citesc mai rar blogul lui sau cu mai puţină plăcere? Nu.)
O menţiune importantă: în vremurile romantice, treceam regulat pe la tot blogrollul, şi arătam asta, fără să mă simt obligat să o fac şi fără să simt că vizitaţii ar trebui să se simtă obligaţi să întoarcă vizita. Era, dacă vreţi, egoismul meu: făceam ceva ce îmi plăcea – îi citeam şi gata. Treptat, mi s-a împuţinat timpul şi mi-a crescut blogrollul. Am aflat, la un moment dat, despre ZeList. Am încercat să observ ce face dintr-un blog un blog de succes. Ce au atât de special blogurile din Top 100? Din Top 10? Unele mi s-au părut remarcabile, altele imposibile. Nu era nicio logică.
Apoi am aflat despre valenţele zelistene ale blogrollului şi, ambiţios cum mă aflu uneori (sic!), am deschis o pagină dedicată Skimbului de link. Un compromis, probabil, dar care m-a adus în contact cu câteva bloguri deosebite. Deci nu există alb sau negru. Trăim într-o lume color.
Ca să scurtez, pot înţelege preocuparea de a aduna puncte ZeList. E o joacă, similară celei de a aduna puncte într-un joc fantasy, de pildă. Nu ştiu dacă poziţia în ZeList şi atât poate aduce bani. Îmi doresc să fie aşa. La nivelul meu nu e. Într-un joc există jucători mai pasionaţi decât alţii. Şi asta se ştie. E problema fiecăruia.
Ceea ce observ însă, de-o vreme, e că paginile de comentarii ale blogurilor pe care le mai frecventez (unde e ora 25??) sunt tot mai pline de pinguri. Am senzaţia că ne citim tot mai puţin, cu adevărat, dar ne pinguim tot mai mult. Forma bate fondul, deci. Asta e trist, din punctul meu de vedere.
Am mai aflat, recent, pentru că mi-a spus-o el, că Paul Gabor şi-a ascuns blogrollul. A făcut o pagină separată pe care n-o mai ţine la vedere. Aşa, şi? Păi, nu mai dă puncte în ZeList! Am încercat să râd. Cui naibii îi pasă, într-adevăr, de ZeList?? Vreau să spun, cui dintre cei care îl citesc pe Paul Gabor pentru că le place ce scrie el? Şi eu mi-am propus recent să fac o curăţenie de primăvară. Dar n-am avut timp pentru asta.
Miza ZeList mi se pare minoră. Nu e treaba mea să-i critic pe cei care au scopul de a da bine acolo. E jucăria fiecăruia. Dar sunt amărât atunci doi prieteni ai mei, Vania şi Paul Gabor se ceartă. Paul a ajuns la concluzia că blogosfera e mizerabilă.
Se spune că prietenii prietenilor mei sunt prietenii mei. Dar duşmanii prietenilor mei îmi sunt duşmani? Şi dacă ajung să se „duşmănească” prietenii între ei, ce trebuie să fac? Să aleg unul? Nu. Să încerc să-i împac şi să le spun, cu pritenenie, ce cred eu că au greşit. Cu riscul de a-l supăra pe unul, pe celălalt sau pe amândoi.
Mie mi-e greu să înţeleg, atunci când vorbim despre oameni cu scaun la cap, o ceartă pornită de la un subiect atât de minuscul, cum e ZeListul. Dacă asta ne ţine aici, atunci mai bine plecăm acasă şi cultivăm roşii (de exemplu). Pot înţelege neskimbul de link. Tot aşa cum pot înţelege că oamenii, oricât de maturi ar fi, se pot enerva. Mi-e greu să înţeleg vorbele grele. Detest violenţa, de orice natură ar fi ea. Vreau pace.
CONCLUZIE ÎN CEL MULT 500 DE SEMNE
Blogosfera din jurul meu trece printr-un moment delicat. E riscant s-o numeşti mizerabilă, generalizând, deşi, câteodată, e de înţeles subiectivismul. Preocuparea pentru pinguri alterează atmosfera pentru că poate naşte excesul de zel şi poate da în reproşuri, care pot degenera. Ar trebui să ne întoarcem la text. Bunele intenţii şi bunul simţ sunt necesare. Fără ele, mai bine plecăm acasă. Se spune că scopul scuză mijloacele. Eu cred că scopul e să comunicăm, să ne împărtăşim, să ne perfecţionăm scrisul, să învăţăm, să creştem (nu neapărat în ZeList).
Mi-ar plăcea ca Vania şi Paul să-şi dea mâna sau măcar să nu-şi întoarcă spatele. Sunt oripilat de vorbele grele şi îndrăgostit de întorsăturile de frază măiastre.
În săptămânile premergătoare admiterii la facultate, am avut parte de aproape două săptămâni de linişte frumoasă în casa bunicii mele din Câmpina. Am învăţat destul de intens, atunci, la fizică şi la matematică, dar, mai ales, am dormit bine. Cea mai puternică rămâne însă amintirea mierlelor din curtea bunicii. De multe ori stăteam minute în şir fără să fac altceva decât să le ascult cântecul. Aveam impresia că îmi spun mie ceva. Am rămas iremediabil îndrăgostit de cântecul mierlei, pe care nu l-am mai prea întâlnit prin Bucureşti…
Adineauri l-am redescoperit cu bucurie. Aici.
Plecasem la vânătoare, înarmaţi cu ambiţia de a descoperi ceva fantastic. Aveam vreo unşpe ani, poate doişpe. Văru-meu era, şi atunci, mai mare. N-am mers mult. La capătul poienii, acolo unde începea dealul, era o baltă lin curgătoare.
Văru-meu l-a văzut primul. Eu am zărit doar un picior tremurat, de broască, dispărând. Parcă a durat o veşnicie până când mi-am dat seama că broasca fusese înghiţită de un şarpe. Un şarpe pe care l-am urât, din acea clipă. Văru-meu n-avea timp de sentimente. Era om de acţiune. Eram vânători.
Şarpele de casă, îngreunat de prada tocmai înghiţită, se mişca anevoios prin iarba înaltă. Broasca dinăuntrul lui i-a îngreunat, probabil, intrarea rapidă în gaura-i sigură. Văru-meu a reuşit să-l prindă, poate chiar de umflătura cu pricina.
Am intrat în curte victorioşi. Vânasem. De acum, trebuia să demonstrăm că suntem mai puternici, că suntem zei. Şarpele trebuia pedepsit. Hotărâsem deja că va ajunge curea de ceas (deşi încă n-aveam ceasuri).
Prima oară i-am scos dinţii, să nu ne muşte. I-am trecut o cârpă prin faţa gurii. A apucat-o cu ură, letal. A strâns cu toată pofta lui de viaţă. Pe asta mizasem. Văru-meu a ţinut de şarpe, au am tras puternic de cârpă. Până la urmă, în zdreamţă s-au adunat toţi dinţii şi ceva sânge. Şarpele rămăsese ştirb.
Apoi am vrut să salvăm broasca. Am presat îndărătul umflăturii până când şarpele, de nevoie, a dat afară tot ce înghiţise. Broasca era moartă, dar părea vie. Şarpele era încă viu, dar părea mort. Oricum, fusese condamnat.
Oare de ce se zice a fuma ca un şarpe?, am întrebat, nevinovat. Văru-meu pufăia pe atnci, cu golanii. A adus o ţigară, a aprins-o, a apropiat-o de gura şarpelui. Dobitocul nu se învăţase minte de la faza cu cârpa. A strâns petrnic filtrul ţigării, cu gura lui ştirbă, apoi a început să respire gudron şi fum albăstrui. A mistuit ţigara într-un minut, fabulos.
A fost ultima ţigară a condamnatului. Atunci când l-am luat de gât şi i-am apropiat gura de robinetul din curte era încă viu. Probabil cu ultimele puteri, a muşcat zdravăn de robinet. Nu învăţase nimic. Am dat drumul la apă până s-a umplut. Era ca un balon lunguieţ. Solzii coloraţi, uriaşi dintr-o dată, străluceau în soare.
Când l-am golit i se golise deja viaţa din el (sper). Apoi l-am întors pe dos, să-l curăţăm de măruntaie şi să-l dăm cu sare, pe dinaăuntru şi pe dinafară, să se usuce cum trebuie. La un moment dat, ni s-a făcut greaţă. Mai ştiu doar că am atârnat pielea de şarpe de crengile unui tei din curte, care acum nu mai e, şi că, la un moment dat, a căzut printre nişte scânduri depozitate acolo. Primul meu ceas a avut curea metalică.
În anul 1993, spre final, am făcut un reportaj în Oraşul Dr. Petru Groza. A fost o călătorie fascinantă. I-am spus articolului de atunci Oraşul care nu poate scăpa de numele său. Oraşul avea să-şi schimbe, totuşi, numele, trei ani mai târziu, în 1996, de când i se zice Ştei. M-a bucurat să citesc, în anul 2008, un reportaj din Ştei, în Dilema veche. Unele lucruri nu s-au schimbat…
Dacă daţi click pe imagine, puteţi citi articolul în condiţii acceptabile
Am citit o carte bună despre Petru Groza, scoasă de ed. Compania: Adio lumii vechi!.
Am vrut să folosesc asta. Nu s-a potrivit. V-am arătat altădată întreg ansamblul. Acum vă arăt detaliul. Partea cool e că acest autoportret seamănă foarte mult cu mutra mea, asa cum era ea când aveam 17 ani.
Scotocirea prin colectia revistei Expres a dat la iveală tot felul de lucruri. Cum e, de pildă, povestea* despre vrăjitori.
Pe scurt, întâlnisem eu la un moment dat doi tipi simpatici, Tibor Leman si Peter Leb, care scoteau o publicatie despre ozeneuri, padurea baciului si alte asemenea lucruri. Era piată pentru asa ceva atunci, e si acum. Ei o făceau oarecum studenteste, adică folosind o redactie mică, dar cu multă pasiune si departe de fanatismele pe care le-am întâlnit între timp.
Din una-n alta, au descoperit prin arhive că la Târgu Mures ar fi fost ultimii vrăjitori arsi pe rug din Europa. N-am verificat niciodată dacă e pe bune, dar pare foarte plauzibil. Si s-au gândit atunci (cred că a rămas doar gândul…) să redeschidă procesele cu pricina si să obtină ceva despăgubiri pentru urmasi.
În fine, fascinantă a fost incursiunea în procesele verbale ale proceselor cu pricina, cu declaratii despre care ai spune că sunt savuroase dacă n-ar fi avut urmări tragice.
O femeie a fost arsă fiindcă alta a spus că se transformase în gâscă albă, dacă se uita urât la vaci, dobitoacele nu mai dădeau lapte samd.
Desigur, povestea ultimului ras pe rug, unul Olah, e demnă de un film artistic: sforile cu care era legat de stâlp au ars înaintea lui si omul a luat-o la fugă, în flăcări. Porniti în urmărirea lui, oamenii nu l-au putut opri decât printr-o minciună: că, scăpând el de foc, nu contează cum, a scăpat de pedeapsă. Asa că „vrăjitorul” s-a oprit. iar ăia l-au legat fedeles si l-au ars încă o dată. Acum, temeinic.
* N-am cum să dau link, va trebui ca altii să dea, dacă vor dori, link la această postare. Din câte stiu, încă nu s-a învrednicit nimeni să salveze electronic colectiile de ziare dinainte de epoca online. Asa că aceia care vor să citească întregul articol trebuie să se multumească a deschide jpg-ul de mai jos. E lizibil.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
