Vedere din București. Christian Badea dirijând Parsifal la Ateneul Român – repetiția deschisă presei, cu o seară înainte de premieră. Foto cu telefonul: Călin Hera
Fac parte din categoria celor care au știut toată viața că Wagner e ceva sobru. Prea sobru. O definiție a „muzicii grele”, orice ar însemna asta. Ceva de nepătruns. Ceva pentru inițiați. Când ziceam „inițiați” mă gândeam la un fel de extratereștrii.
Am trăi cu asta până într-o seară de mai, când am fost în sala Ateneului. Parsifal actul al III-lea, pus în scenă de Christian Badea. A fost cu totul altfel decât mi-am imaginat vreodată că ar putea fi într-adevăr Wagner. A fost special. Nu știu cum a trecut timpul. Citisem libretul – în limba engleză. Aveam idee de limba germană.
Dar n-am auzit niciun cuvânt. Nici măcar cele două cuvinte ale Maiei Morgenstern. Nu era asta. Putea fi în românește (e în germană), putea fi cu regionalisme ardelenești. Ar fi fost același lucru. Pentru că Parsifal (și, implicit, Wagner) nu e despre cuvinte. E muzică și trăire.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns