Vedere din București. La iarbă verde în Piața Unirii. Foto: Călin Hera
Treceam prin Piața Unirii. Chestia aia gălăgioasă. Vâjjj, vâjjj, mașini. Cunoașteți. Când, deodată, surpriză! Am tăiat-o pe diagonală. Pieton fiind. Și i-am văzut. Mai întâi i-am văzut pe ei, abia apoi am văzut-o pe ea.
Ei erau oameni simpli, ieșiți câteva minute de prin birouri, în probabil prima zi de primăvară adevărată și temeinică din acest an. Ea era doamna iarbă, proaspăt tunsă sau doar strivită de pantofii celor din fraza anterioară.
Vedere din București. La iarbă verde în Piața Unirii. Foto: Călin Hera
Am zis „la naiba cu toată graba!” și m-am așezat și eu pe iarbă. La iarbă verde în buricul târgului. Era loc pentru toată lumea. Am stat câteva minute, poate două, poate trei. Am privit cerul, am privit iarba, copacii, i-am privit pe ei, cei care stăteau acolo ca proștii. Așa, ca mine. Se știe că proștii au noroc.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 