Vedere din București. Femeia care a trecut de la chiloței la ghiocei. Foto: Călin Hera
În feluri și chipuri vine primăvara (chiar și înainte de, vorba dacilor, St. Valentine’s Day). Mie mi-a ieșit în cale la Piața Unirii sub forma unei doamne vânzătoare de ghiocei. De ce zic asta? Ce mi-a atras atenția, față de atâția domni și atâtea doamne și domnișoare care vând ghiocei?
Treceam pe lângă ea, absorbit. Am tras cu ochiul. Recunosc însă că nu înspre cutia de carton ce-i servea drept suport activ. comercială, ci înspre colega ei de business, o altă doamnă care aranja niște zambile pe un suport asemănător. Îi povestea ceva cu o voce amuzat-stigheră. Am suprins doar o frântură: „… vindeam chiolți. Am vândut drăcia aia, drăcia ailaltă, acum vând ghiocei”, zicea femeia. M-am oprit. M-a oprit ceva. Parcă vedeam filmul. De ce nu?
M-am gândit că primăvara nu înseamnă doar ceea ce ne place să ne vină în primul rând în minte: o femeie frumoasă, vag misterioasă, o brândușă obraznică ieșind dintr-un petec de zăpadă, o scânteiere de soare, o promisiune, o energie aparte. Primăvara înseamnă și o schimbare de carieră. Poate se câștigă mai bine la chiloți. Poate nu. Nu știu. Ceea ce intuiesc însă este că în aceste zile există prin oraș o cerere mai mare de primăvară decât de chiloți. An de an se întâmplă asta, presupun.
M-am oprit, deci. Am făcut câțiva pași înapoi. Am așteptat să treacă un val de oameni, care traversase Bulevardul Unirii, și am fotografiat-o. Am avut emoții ca niciodată. Fotografiam un alt fel de primăvară. Am avut noroc cu doamna respectivă. „Acum, că m-ai fotografiat, nu dai și tu de-o cafea?”. Aveam deja mâna în buzunar. Mi se părea firesc s-o cinstesc. I-am plătit un leu. Fotografia nu e cine știe ce. Aveam emoții. Dar ceva-ceva din primăvara la care m-am gândit e aici, recunoașteți. Măcar că doamna comerciant stradal nu vinde, de data asta, chiloți.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 