Din când în când, vin mesaje alarmante dinspre presa din România. Ultima este despre plecarea a trei șefi importanți de la România liberă, primul ziar important al istoriei mass-media postedecembriste. Ce înseamnă aceste frământări? O luptă la capătul căreia nu știm sigur dacă binele învinge. Presa moare, dar nu se predă. Doar se transformă. Însă are nevoie de jurnaliști. Care sunt forțați să își plece capetele. Unii cedează. Alții se încăpățânează să nu. Unii pleacă, alții revin.
Azi se află într-o situație delicată România liberă, după ce redactorul șef și doi adjuncți (Gabriel Bejan și Laurențiu Mihu) au plecat. Cred că nu se bucură nimeni. Despărțirea de o redacție e întotdeauna dureroasă, chiar dacă pleci la mai bine – nu sunt sigur că este cazul acum.
Citiți mesajele celor doi încă tineri jurnaliști – tineri raportat la cât mai au înainte, altfel foarte experiementați și talentați și oricând de bază:
„… După şapte ani şi o lună petrecuţi alături de dumneavoastră părăsesc redacţia cu speranţa că veţi rămâne pe mai departe ochiul critic pe care numai un girant al valorilor pe care acest ziar le-a promovat şi apărat cu îndârjire îl poate avea”. (Laurențiu Mihu, mesaj de la revedere pe Facebook)
Mesajul de adio al lui Gabriel Bejan
Mesajul de adio al lui Laurențiu Mihu
„… Dupa 9 ani de munca, din care 7 in functii de conducere, am incetat orice colaborare cu Romania libera (…) Ar fi multe lucruri de spus despre trecut, dar deja trecutul nu mai are nici o valoare. Iar viitorul Romaniei libere, oricare va fi el, nu ma mai priveste in nici un fel. Nu-mi ramane, asadar, decat sa le urez mult succes fostilor colegi de la Rl.”(Gabriel Bejan, mesaj de la revedere pe Facebook)
Speranța, ochiul critic, valori, îndrjire… Viitor, deja trecutul nu mai are nicio valoare…
Aveam un fel de liniște
Aveam un fel de liniște știind că, totuși, în câteva redacții există jurnaliști de rasă, oameni buni. Liniștea aceea că totuși nu este chiar totul pierdut. Cu cei mai mulți am lucrat prin alte redacții sau prin aceleași. Am crescut împreună.
Uneori, îmi alimentez liniștea asta întâlnindu-mă cu studenții. Deși profesorii mai „bătrâni” sunt de multe ori dezamăgiți și spun că an de an seriile de studenți pierd câte ceva la capitolul pregătire pre-universitară și ancorare în realitate, găsesc mereu, în fiecare grupă cu care lucrez, studenți iscoditori, entuziaști, inteligenți, talentați. Unii iau calea PR-ului, câțiva ajung în redacții (mă bucur de fiecare dată când pot face o recomandare). Apoi devin, treptat, jurnaliști de bază.
Este adevărat, liniștea asta a mea e mai degrabă o autoamăgire. În redacții e mult mai greu decât pe vremea mea, pentru că patronii sunt foarte nerăbdători și degrabă căutători în a-și rezolva problemele – cu amestec în viața de zi cu zi a redacției și a produsului media. Aflu mereu, cu durere, despre salarii mereu micșorate, despre redacții pulverizate. E tot mai departe vremea în care redacțiile creșteau, în care salariile creșteau, în care se stătea din pasiune peste program (chestie de care patronii cu pricina profitau din plin, oferind în schimb contracte de drepturi de autor și alte șmecherii care îi avantajau pe ei, nu pe jurnaliștii care își puneau pielea la bătaie).
Vestea bună este că, în noile condiții media, se nasc site-uri, proiecte, bloguri unde se face presă. Soluții individuale. Unele articole bubuie, chiar dacă nu pornesc de la mari ziare, mari televiziuni. Bubuie pe Facebook, apoi sunt preluate. Îndărătul fiecărei bubuieli se află câte un jurnalist. Dintre cei plecați.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns