Călin Hera. PA-uri şi mirări

Vedere din București. Colț de rai al manualelor din fața magazinului Obor. Sursa: streetview / iulie 2014

Kilometrul zero al manualelor școlare este zona din fața magazinului Obor, asta o știe tot bucureșteanul. Găsești în chioșcurile și tarabele de pe trotuar tot ce se poate găsi în materie de manuale școlare. Nu știu în alte anotimpuri cum e, în afara sezonului adică, dar la începutul toamnei afacerea prosperă. Ai zice că tot puiu’ de român e studios din cale-afară. Există cerere, există ofertă, toată lumea e fericită. Cel puțin la prima vedere.

La o privire mai atentă, părinții care cumpără manuale trec prin stări care sunt oarecum departe de fericire. La început, se pot bucura: găsesc toate titlurile de pe listă. Treptat, pe măsură ce băiatul care le-a adus cărțile teanc face calculul, părinții se întunecă. De unde să scot atâția bani?! Și mai scot câte un manual mai puțin important din teanc. Lasă, că-l cumpăr mai încolo.

Nu-i vorbă, manualele au tipărit pe copertă un preț: de exemplu, manualul de Geografie de clasa a VIII-a, Editura Humanitas, costă oficial 3,82 de lei. La tarabă, prețul e de 23 de lei. Firește, nu primești chitanță sau factură. La Apropo, la Cărturești costă 22 de lei.

Astfel că un copil de clasa a opta, de exemplu, are nevoie de vreo 15-17 manuale, cărți, culegeri și caiete  adiționale. O carte școlară costă 18-28 de lei; cele mai multe costă 25 de lei. Asta înseamnă că părinții unui copil de clasa a șaptea au de plătit minimum 300 de lei pentru manuale școlare la începutul anului. Dacă mai au un copil de vârstă școlară sau, aoleu!, doi, se apropie de salariul minim pe economie.

Manuale de clasa a opta aflate la a cincea generație. Foto: Călin Hera

Ce înseamnă învățământ gratuit în România?

Dar, vai, nu cumva era gratuit învățământul de stat din România? Ba da. În România, învățământul de stat este gratuit. Mi s-a spus asta de când eram în clasa întâi. Scrie și la Constituție – Articolul 32 (4). Legea Educației naționale nr. 1/2011, modificată și răsmodificată, a păstrat, în teorie, același principiu: „Statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii  şi pentru toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de stat, particular  şi confesional acreditat”  – Art 9 (2), „Elevii  şi profesorii din învăţământul de stat şi din învăţământul obligatoriu particular acreditat/autorizat beneficiază  de manuale  şcolare gratuite” –  Art 69 (4)

Există în fiecare an nemulțumiri în legătură cu bugetul alocat educației, care ar trebui să fie un anumit procent din PIB, că așa cere legea, dar nu e niciodată ca pe hârtie. Guvernul raportează an de an, cu mândrie, creșteri ale bugetului Educației. Ultima raportare: „Anul trecut, bugetul Educaţiei a avut iniţial 22 de miliarde de lei, adică 3,4% din PIB. În urma rectificărilor bugetare, Educaţia a avut în 2014 24.101.600 lei, iar pentru 2015 porneşte din start cu un miliard de lei în plus, având 25.131.500 lei” (Remus Pricopie, pe vremea când era ministru).

Și tot Pricopie explică unde se duce grosul banilor: salarii. Care oricum sunt mici. Dar multe. A naibii de multe. Și aici nu mă refer la profesorii din școli, licee sau facultăți. În total, sunt aproximativ 230.000 de cadre didactice (peste 117.000 în învățământul secundar, peste 45.000 în cel primar, 33.000 în cel preșcolar, 24.000 în cel universitar, 8.700 în învățământul profesional), potrivit INS, via economica.net. Lor li se adaugă, cu supramăsură, cohorte de directori, consilieri, șefi de serviciu, inspectori etc. din minister, direcții și departamente de învățământ din consilii județene, locale, primării etc. Numai în structura MEN am găsit, la nivelul anului 2013, un număr de 384 de poziții, cu salarii nete lunare variind între 718 și 5363 lei. N-am făcut calculul, dar redau declarația unei profesoare bucureștene, la început de an școlar 2015: „La nivelul Bucureștiului avem Inspectorat școlar de sector, unde suntem chemați la o ședință săptămânală. Avem și un Inspectorat școlar de municipiu, unde avem altă ședință săptămânală. Inspectorii de la minister sunt mai rezonabili, ne cheamă doar o dată pe lună la ședințe… Vă dați seama câți inspectori sunt și câte ședințe trebuie să facă pentru a-și justifica salariile?…”

La nivelul Bucureștiului avem Inspectorat școlar de sector, unde suntem chemați la o ședință săptămânală. Avem și un Inspectorat școlar de municipiu, unde avem altă ședință săptămânală. Inspectorii de la minister sunt mai rezonabili, ne cheamă doar o dată pe lună la ședințe… Vă dați seama câți inspectori sunt și câte ședințe trebuie să facă pentru a-și justifica salariile?…

Furatul căciulii cu manualele gratuite

Nu știu dacă au vreo legătură cele două probleme, dar părinții trebuie să plătească zugrăvitul claselor, repararea ori înlocuirea băncilor, aparate de aer condiționat, copiatoare, dozatoare de apă, markere, coli A4 ș.a.m.d., unele astfel de cheltuieli fiind anuale sau lunare.

Iar cu manualele, fiindcă am început cu ele, e o întreagă poveste. Teoretic, fiecare elev primește de la școală manuale. Cele mai multe, au fost odată noi. De regulă, însă, dacă nu ai norocul să te afli la începutul unui ciclu de viață al manualului, te alegi cu niște jerpelituri de toată groaza. Nu știu dacă ideea e ca un manual să poată fi folosit de 4-5 generații de elevi. Dacă e așa, e o idee total ruptă de realitate, mai ales în condițiile în care mulți profesori dau teme pe manual. Da, e o grozăvie, dar copiii caută să scrie cât mai puțin de mână, așa că profesorii (și autorii de manuale) acceptă asta și tot mai multe exerciții au spații de rezolvat pe filele manualelor. Prin urmare, e ori prostie, ori furatul căciulii să spui că le-ai distribuit, gratuit, manuale copiilor. Acele hârtii murdare sunt bune doar la inventar. Iei o pungă plină cu maculatură, pe care trebuie să o pui bine undeva în casă, să nu se piardă, ca să o predai mai departe la sfârșitul anului. Teoretic, funcționează, iar învățământul e gratuit – inclusiv la nivel de manuale școlare. Ca pe vremea lui Ceaușescu. Practic, partea asta e finanțată de părinți, plătitorii de taxe, care iau tramvaiul 1 și dau o tură până la Obor. Cerc închis.

Posted on 21/09/2015 at 12:06 in Mirări   |  Flux RSS |   Răspunde   |   Trackback URL