Fazil Say prinde sunetul perfect la Festivalul George Enescu. Foto: Vlad Eftenie
Dl. Lică are un obicei vechi: cumpără mereu câte două bilete la film, teatru sau concert, deși e foarte singur de când a plecat Fosta. În ziua spectacolului, oferă biletele cuiva sau își cheamă vreun prieten să îl însoțească. Ieri l-a luat cu el pe Ilarion, care avusese o zi proastă: i se stricaseră mașina de spălat, mașina de gătit și mașina parcată în fața blocului.
Recitalul de la Ateneu al lui Fazil Say l-a lăsat paf pe Ilarion, care nu își imagina așa o muzică și așa o interpretare. Turcul ăsta are muzica pe el, e impregnat, a exclamat el când au ieșit. Ajunseseră pe Bd. Magheru, în dreptul clădirii Ciclop. Până atunci, niciunul nu îndrăznise să spună vreun cuvânt. Simțeau că îi ustură palmele de la aplaudat (au fost patru bisuri) și că le frige inima. Dl. Lică și-a privit prietenul și a simțit că ține foarte mult la el. O prietenie de treizeci de ani, cu suișuri și coborâșuri, cu foarte multe momente bune, depline. Un prieten lângă care a stat la concertul celui mai spectaculos pianist din lume (așa spune dl. Lică și se însuflețește când își zice asta).
Fazil Say umblă în pian pentru a obține sunetul din Black Earth. Foto: Andrei Gândac
Se bucură că a avut ideea să vină la concert cu Ilarion, că nu i-a dat biletele domnului inginer și doamnei expert PR. Fazil Say a fost în această după-amiază toridă plusvaloarea care a mai pus o cărămidă frumoasă pe monumentul prieteniei dintre dl. Lică și Ilarion.
Cei doi bărbați merg agale și orașul arată altfel. Nu simt că plutesc, nu se simt apăsați. Se simt pur și simplu bine, împăcați și deplini. Ai văzut ce sunete a scos la primul bis? Cât Orient, câtă vigoare mlădioasă, ca un pământ greu, dar răsfirat, ca un întuneric rostogolit anume ca să lase loc răsăritului de soare!
Dl. Lică se oprește. Își privește prietenul, care nu dăduse până atunci semne reale că ar avea trăiri poetice. Om practic, dintr-o bucată, Ilarion e genul de tip pe care te poți baza. Subtilitatea lui se manifestă aproape exclusiv la partidele de șah de pe banca din fața blocului. Atât. Nu își pierde vremea cu întorsături de frază, descrieri de stări sufletești ori strategii complexe de viață.
Dar acum l-a pocnit ceva, l-a pocnit spectacolul care este Fazil Say. Sper să nu îl doară, se gândește dl. Lică, pentru că atunci când începi să îți pui probleme de felul ăsta, să îți imaginezi muzica, s-o traduci în imagini, în teorii, există riscul să înceapă să te doară și să nu te mai poți vindeca.
Fazil Say aplaudat. Inclusiv de mine (undeva în stânga imaginii). Foto: Vlad Eftenie (crop)
Ilarion nu știe nimic despre grijile care îi dau târcoale domnului Lică, își duce mai departe trăirile, spune din când în când câte ceva, frânturi de gânduri aparent incoerente. Iar pe figura lui se citesc, da, gânduri. Figura lui exprimă ceva frumos. E un zbucium acolo, e o revelație: „Dacă l-aș ruga pe Fazil ăsta să-mi repare mașina, să trebăluiască pe sub capotă, sunt sigur că mașina mea ar începe să cânte prin țeava de eșapament. Ar interpeta o Nocturnă de Chopin la relanti, ar fredona Sonata lunii când i-aș aprinde farurile și ar claxona a Black Earth, Doamne iartă-mă, păzește-mă și miluiește-mă!”.
NOTĂ. Mai jos, un Black Earth din 2008.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 