Mănăstirea Dintr-un Lemn, judeţul Vâlcea. FOTO: Călin Hera
Povestea Mănăstirii Dintr-un Lemn e frumoasă şi incredibilă. Un cioban ar fi găsit în scorbura unui stejar secular o icoană imensă, iar o voce i-ar spus să taie copacul şi să facă din lemnul lui, dar numai şi numai din acel lemn, o biserică. Ceea ce omul a şi făcut. Detalii despre mănăstire, aici.
Biserica e în picioare şi astăzi, deşi au trecut nişte ani (vreo patru sute) de când a fost ridicată. O mai fi fost renovată, o mai conţine şi alte elemente în afară de cele provenite din stejarul cu pricina. Nu ştiu. Ştiu doar că bisericuţa e o „apariţie” în peisajul vâlcean, merită văzută şi fotografiată (atenţie, pentru fotografii din unghiul folosit pentru cadrul de mai sus aveţi de înfruntat un cuib de albine săpat în pământ, la baza gardului care împrejmuieşte micul cimitir din jurul bisericuţei!).
Ulterior, bisericii din lemn i-a fost adăugată, un pic mai la vale, una din piatră, care adăposteşte icoana, apoi totul s-a transformat în mănăstire. Acum se construieşte o nouă biserică, încă şi mai impunătoare. Dar parcă tot construcţia din lemn e mai de preţ.
Apropo de preţ, Mănăstirea dintr-un Lemn e singurul lăcaş bisericesc din România, dintre cele pe care le-am vizitat în ultima vreme, unde se percepe o taxă de intrare (1 leu de persoană, de depus într-o cutie amplsată strategic la intrare – spre care eşti îndrumat de o tanti care lucrează în magazinul mănăstirii; o face cam fără chef, răţoindu-se dacă nu te decizi în 10 secunde ce vrei să cumperi).
Şi tot apropo de cele lumeşti, am avut ghinionul să nimeresc în bisericuţa de lemn la o oră la care două măicuţe dădeau cu spray pe scaune, icoane, pereţi. Era ora prânzului, atunci i-o fi venit rândul curăţeniei generale. Doamnele cu pricina erau ca două femei de serviciu sictirite. Lăsaseră o cârpă pe o icoană, o sticlă de spray pe un scaun şi, rezemate într-o rână, bârfeau ca la colţul blocului, plângându-se de lucruri foaarte pământene. Nu în şoaptă, ci cu voce tare. Nu s-au oprit nici când am intrat în bisericuţă (le auzisem de afară, pe când mă apropiam), nici când auditoriul a crescut (intraseră alţi turişti; eram patru-cinci persoane, plus cele două măicuţe, pe o suprafaţă de 20mp). Mi-a displăcut enorm.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 