Afişul filmului "Friendship!"
Poate m-am tâmpit eu, dar tocmai am văzut un film pe care-l consider OK. Un film nemţesc (mă rog, ceva coproducţie germano-americană). Simpluţ, întrucâtva, genul road-movie. Mi-au plăcut actorii (nu ştiam niciunul), mi-a plăcut felul în care a fost condusă povestea, mi-au plăcut mulţime de cadre, atent alese (pe alocuri Markus Goller mi-a amintit de Takeshi Kitano, cu al său Akiresu tu kame, despre care am mai vorbit pe acest blog, cu entuziasm (aici!).
Pe scurt, e vorba despre doi tineri (şi niţel regizor amatori) din fosta Republică Democrată Germană (Matthias Schweighöfer – Tom şi Friedrich Mücke – Veit, care iau calea Americii; mai precis, vor să ajungă la San Francisco, la Golden Gate Bridge.
Şi mai precis, aflăm pe parcursul filmului, unul dintre ei, Veit, îşi caută tatăl, care părăsise Germania comunistă pe când copilul era printr-a treia. Dar primea, an de an, de ziua lui, câte o carte poştală din San Francisco, de la acelaţşi oficiu poştal. Prin urmare, planul era să ajungă acolo şi să stea la pândă în faţa clădirii până când îşi va vedea tatăl („probabil n-o să-i dau un pumn imediat ce-l văd; întâi o să-l salut”, zice Veit, la un moment dat).
Dar n-au bani decât pentru bilete de avion decât până la New York. Aşa că, odată ajunşi acolo, au de traversat America dintr-o parte în alta. Cu autostopul, că-i cel mai ieftin, aproape gratis ;). Peripeţii drăguţe (prin Las Vegas se dau drept ruşi pentru a putea face striptease într-un club gay, dezbrăcând haine militare, de la manta şi căciulă la maieu verde), motocilişti, poliţişti, primari naivi din provincie, îndrăgosteli (mi-a părut simpatică Alicja Bachleda, probabil cel mai cunoscut nume de pe generic; apropo, imdb.com îi plasează pe cei doi actori germani pe la mijlocul distribuţiei, deşi amândoi duc foarte bine filmul în spate – sunt amuzanţi uneori, aproape tragici alteori, simpatici, frumoşi).
Finalul e neaşteptat: „tatăl” lui Veit era un soi de securist est-german care fusese lăsat să plece din ţară cu condiţia să trimită cărţi poştale, an de an, în anumite zile, la anumite adrese din DDR, copiilor unora dintre cei împuşcaţi în timp ce încercau să fugă din ţară.
Ştiu, puteţi zice că, una peste alta, subiectul e fumat. Dacă vedeţi filmul, puteţi spune că sunt o droaie de chestii trase de păr, făcături hollywoodiene, rezolvări prea simple şi fără inteligenţă, clişee ş.a.m.d. Pe toate le-am privit cu indulgenţă, pentru că, repet, filmul mi-a priit, într-o după-amiază caniculară de duminică, mijloc de iulie.
Recomand.
Mai jos, trailerul filmlui, subtritat în limba engleză:
Călin Hera. PA-uri şi mirări 