Uneori, site-urile care prezintă vremea probabilă sunt o pacoste. Oare nu-i mai bine să ai, măcar, sentimentul că ar putea fi bine, că acolo e altfel, oare nu e mai bine să nu ştii, şi, deci, să speri? La ce bun să ştii, dacă ceea ce ştii nu-ţi place? Mai fericit nu te face, în orice caz. Te face mai pregătit? Şi?
NOTĂ. Aceasta este o pledoarie pentru ignoranţă.
Coperta cărţii Acum nu e momentul, a caricaturistului Mihai Stănescu
Am cumpărat cartea lui Mihai Stănescu în 1990. Mi se părea o superdisidenţă atunci. (Văd că acum poate fi luată online, sunt curios dacă preţul e, într-adevăr, 2,5 lei.) Dar altceva vreau să zic acum:
Dl. Lică priveşte în jur şi abia apoi în ochii trişti ai câinelui alb. Deschide uşa de la intrarea în bloc şi lasă câinele să se strecoare. Dacă ar vorbi, mi-ar spune mulţumesc, se felicită dl. Lică. Aşteaptă animalul cu uşa liftului întredeschisă, apoi apasă pe butonul nr. 10, ca să nu influenţeze. Urcă tăcut. Câinele iese demn din lift şi coboară, respirând greu, până la etajul doi. Încearcă să ridice piciorul lângă uşa administratorului. Dar nu mai are vlagă.Se uşurează pe preşul de la intrare, care se îmbibă, apoi devine băltoacă.
Bob, probabil cel mai simpatic american împreună cu care am băut whiskey Jim Beam. Foto: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!
L-am cunoscut pe Bob prin 1993, la Sestriere, la Campionatele Mondiale de Schi ale Jurnalistilor (trebuie să vă vorbesc despre aceste minunate întâmplări). L-am cunoscut ca pe un tip foarte, dar foarte!, simpatic.
Atunci când s-a prezentat mi-a spus că e din „Reno, cel mai mare oras mic din lume”. Bănuiesc că ăsta e vreun slogan de popularizare a asezării; atunci mi s-a părut o glumă excelentă si părea foarte a lui.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar bănuiesc. Nu ştiu nici dacă ne aflăm într-o prelungire a iernii, dar mă aşteptam la altceva. Mă aşteptam ca ăştia de la Radet să taie cãldura abia atunci când pânã şi Flavia îşi va fiînchis caloriferele. Mă aşteptam la cireşe, la cărăbuşi, la tricou cu mânecă scurtă. Sincer. Nu-i vorbă, accept cu bucurie ce e, nu-mi pierd vremea cu gânduri chinuitoare gen „ce-ar putea să fie”. Dar, totuşi. Inginerul, care, de când l-a părăsit experta PR, citeşte mult şi vede cel puţin un film pe seară, tocmai şi-a descărcat, ironic, filmul ăla cu premiantul clasei care a aruncat o farfurie pe fereastră.
Cum concursul de proză arhiscurtăAutoPArtret este, deja, intrat în istorie (ca o pagină de aur a PA Istoriei), mă simt onorat să vă anunţ că Bogdan Onin, câştigătorul PAîntrecerii, şi-a primit locul binemeritat pe Pagina de Onoare. Felicitări!
Atunci când postam fotografia de aici, prietena noastră MeetTheSun, care cam ştie munţii noştri, se întreba cu glas tare unde o fi fost făcută. Am promis atunci că voi răspunde în cadru festiv. Apoi a trecut vremea. Zăpada s-a mai topit. Priviţi, privighetoarea cântă (şi liliacul a-nflorit). Am auzit cântând şi cucul (într-o pădure-n Retezat). Sunt roşii pe tarabe (de prin Cipru). Şi nici cireşe n-am mâncat.
Minutul 69 al meciului de fotbal Steaua – Rapid văzut pe Digi Sport a însemnat, poate, cel mai bun moment de fotbal jucat în sezonul 2010-2011 de vreo echipă de Liga 1 din Bucureşti.
Un şut sănătos din afara careului, o respingere greşită a portarului de rezervă al naţionalei şi ţâşnirea veteranului Daniel Pancu, care a fost cu vreo 15 ani mai rapid decât fundaşul Gardoş.
Gol cu capul, plasat, din plonjon, „ca la Mondiale”. Minge înfiptă în poartă, cu sete, cu poftă, cu bucurie, cu plăcerea jocului şi a luptei sportive. Cu adevărat frumos!
Avertisment: această postare e adresată doamnelor si domnisoarelor care citest acest blog (în mod regulat sau ocazional). Domnii si domnisorii sunt invitati să citească (atent) răspunsurile mai sus-numitelor, să chibiteze, adică, si să tragă concluzii. Iar dacă nu pot si nu pot să stea, pur si simplu, deoparte, discreti (asa cum sunt de obicei), atunci îi rog să comenteze cu băgare de seamă: chiar dacă azi e Ziua Bărbatilor, ele vor avea grijă să ne facă să nu stim asta, să ni se pară o prostie, un fleac, ne-au ciuruit definitiv.
Prietena noastră Liana s-a întors de curând dintr-o călătorie îndelungată prin America Centrală. A trecut deja multă vreme la prima ei astfel de ispravă, asa că putem vorbi despre un stil de viată Liana, bazat pe călătorii lungi si dese (cheia adevăratelor succese).
Vă îndemn să cititi jurnalul ei de călătorie (absolut special!)
Mesajul administratorului din „Viaţa la bloc”. FOTO: Călin Hera. Click pe foto pentru imagine mărită!
S-or fi iubit sincer (părinţii-campioni), o fi fost doar o dragoste animalică? Dacă ar avea amintiri (dar n-are?), ar vedea în faţa ochilor, ca fiind aievea, o chestie albă şi pufoasă îndrăgită rapid (cum să nu te bucure aşa ceva?!). Îi plăcea laptele, îi place şi acum. N-a făcut niciodată mofturi, dar s-a obişnuit cu binele; a fost mereu un maidanez privilegiat pentru că a ştiut întotdeauna să dea din coadă şi, chiar dacă n-a prea lătrat, i-a ţinut pe vagabonzi deoparte. Acum, toate-s trecut. N-a fost rău, dar parcă ceva nu mai e.
Mă număr printre cei care spun că o zi fără dileme e o zi plictisitoare. Si nu m-am plictisit niciodată până acum. Reformulez: nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată. Să ai de a face cu dileme înseamnă să trăiesti. Înseamnă a fi pus în situatia de a alege. Cred că e ceva ce tine de libertate. A iesi dintr-o dilemă e, de cele mai multe ori*, un câstig. Mergi mai departe, adică. Poate fi ceva mai presus decât urcusul unui munte (ceea ce e minunat!), fiindcă atunci când ajungi pe vârful vârfurilor te poti întreba: OK, si acum?! În schimb, după ce ai rezolvat o dilemă, va apărea mereu alta. Iar dacă ai suficient simt al umorului si suficientă întelepciune, te poti folosi de dileme ca de jaloane.
* Spun „de cele mai multe ori” pentru că, de data asta, n-am câstigat nimic: prefer să citesc Dilema veche editia print, nu pe cea online. Aseară am uitat revista pe birou, iar azi n-am mai găsit-o. Mă tentează o experientă ciudată: s-o las necitită. Cum ar fi?
Cineva a scris pe un perete de la etajul opt (proaspăt zugrăvit) o chestie stupidă: „Osama a murit. Trăiască Obama!”. Tanti Ana, de la doi, care habar n-are nici cine e Osama, nici cine Obama, a fost prima care a văzut mojicia. „Ai dracu derbedei, nici o lună n-au ţinut pereţii curaţi!”, i-a zis doamnei Leni Pârvu (lângă uşa ei era inscripţia). Ce-i drept, şi-a zis Doru, s-au mişcat repede; abia trecuse o oră de la anunţul preşedintelui Obama. Din păcate, a fost o zi ploioasă, aşa că discuţiile ulterioare din faţă blocului n-au mai avut loc.
Imagini din Barcelona, potpuriu adunat de pe google
Întreb si eu, asa: unde l-ati îndruma întâi și-ntâi pe un amic de-al vostru care s-ar nimeri vreo trei zile prin Barcelona? Unde e bine să doarmă/mănânce? Ce poate vizita mai ales? Ce să nu rateze în niciun caz? Samd.
P.S. Am descoperit această postare veche, cred că se potriveste.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 