Mă tem de gâşte. E ceva ce vine din copilărie. Cârduri de gâşte ciuguleau iarbă pe marginea drumului, la ţară. Câte una venea cu gâtul întins, sâsâind ameninţător, naiba ştie de ce. Dar acum mi s-a rupt sufletul: o pană străpungea nările gâscanului, dintr-o parte în alta. I-am atras atenţia femeii. Io i-am pus-o, mi-a zis. Al naibii gâscan, ciugulea puii. De-aia l-a şicanat. E drept că nici nu mai prea mănâncă de atunci, cred că-l tai, a mai zis femeia de la țară. Gâscanul l-ar sâsâi pe dl. Lică, dar nu poate. De-ar şti cum se face asta, ar strănuta.
Pana de gâscă
9 Responses to “Pana de gâscă”
-
Când aud de gâşte îmi aduc aminte de un tablou ce trona deasupra şpoiertului în bucătăria bunicii. Era o fată cu un băţ în mână care ducea la baltă un cârd de gâşte…
Unde-o fi tabloul, că bunica nu mai e de mult?!Pasărea care a salvat Capitoliul umilită de o bătrână sadică?
ApreciazăApreciază
-
si eu ma tem de gascani, mai ales …
adica aia care te sufoca, nu-ti lasa vreme de nimic ….
ApreciazăApreciază