M-a iscat dAImon la o discuţie despre scrisul de mână. Povestea lui mi-a amintit un gând mai vechi, vechi de vreo treizeci şi ceva de ani.
Este vorba despre scrisul de mână.
Mi-amintesc orele de caligrafie din clasele I-IV în care mă străduiam să rotunjesc literele, să fac toate buclele alea cât mai bine. Şi-mi amintesc încântarea din clasa a V-a, când nimeni nu mai stătea îndărătul meu să verifice cum scriu, ci doar ceea ce scriu.
M-am întrebat mereu cât de departe a ajuns Angela, colega mea din banca din spate, care caligrafia fără cusur, ale cărei caiete de scriere, ireproşabile, erau mereu date exemplu.
La ce foloseşte să faci un perfect H de mână sau S de mână pe care n-o să-l mai foloseşti, în felul ăla abecedăresc, deloc? Nu-i, oare, aiurea să sileşti copiii la astfel de detalii puţin trebuincioase în loc să încerci să-i obişnuieşti cu ideea că învăţătura le foloseşte în viaţă? Ce înţeleg copiii din această caznă? Oare nu doar că şcoala e aiurea şi stupidă?
OK, caligrafia e o artă, adică era prin Evul Mediu. Acum există fonturi.
NOTĂ. Am găsit aici exemplul de mai sus şi cele de mai jos (mi-e mai simplu aşa decât să scanez abecedarul) şi, pentru cine doreşte, un îndrumar de caligrafie.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 