Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Am căzut ca Boc. E drept, eu am mai putin, doar 70 de locuri, iar el a căzut de mai sus. Chestia e că am eliberat locul 1.000. Am aflat si cine e acum pe scaunul ăla pe care l-am încălzit timp de o săptămână. De data asta îl premiez, cum am spus zilele trecute, chiar dacă nu revendică premiul, fiindcă mi-a plăcut cum scrie.
CLAUZA DE RETROACTIVITATE. Sunt dispus să adaug în Club 1000 și bloguri care au ocupat în trecut această pozitie. Dar n-am să le caut eu.
Îi ocupase locul de parcare. Aşa că domnul Lică i-a zgâriat, firesc, maşina. Îi suflase liftul de sub nas. Deci, i-a rupt o sârmă în broasca uşii. Mă rog, relaţia lor mergea unsă, ca între vecini. Într-o zi, dl. Lică s-a gândit să preia el iniţiativa. Aşa că a furat ghiveciul cu yucca, lăsat pe casa scărilor şi i-a tras un şut pisicii care a zburat printre balustrade, cu un mieunat lung, până la parter. A pierdut atunci, nenorocita, vreo patru vieţi. Zi de zi după aceea, domnul Lică se întreba ce va păţi, cum îi va răspunde celălalt. Stomatologul. Sau orelistul, mereu îi încurcă.
Îi chemase la un chef la care a lipsit. Întârziase la un pocheraş, aşa le-a spus a doua zi. Excelent pretext. Oricât de prost jucător ai fi, oricâţi bani ai pierde la poker, atunci când aduci vorba despre asta pari mai mare, mai credibil, mai bărbat.
În realitate, se îmbătase de unul singur acasă, în bucătărie. Când s-a trezit, dimineaţă, avea capul pe masă. Ochii tulburi i-ai căzut pe un pahar murdar. A răsturnat o sticlă de plastic.
– Iar m-am îmbătat cu apa minerală, s-a ruşinat.
Hai la librărie, mi-a zis Marco şi a făcut cu ochiul. Prietena lui, Ana, cu care ulterior s-a căsătorit de două ori, vindea cărţi la librăria din centru.
S-au retras un pic în depozit. Răsfoiam nişte Eliade când am auzit un „vă pot ajuta cu ceva?” suav la care am răspuns tâmp că da, gândindu-mă la prostii. Era colega Anei, mai frumoasă ca nuvelele lui Slavici.
Seara închiriasem deja două odăi la cabana din munţi. La prima sticlă de vin recitam Coşbuc, după a doua ne uitam în jos, la stele.
I-ar fi plăcut. Adică, îi plăcea, de ce s-ar ascunde după degete? Dar avea mândria lui de om al muncii, proaspăt divorţat. Bun, îi plăcea şi înainte de divorţ, însă doar tovărăşeşte. Odată, i-a cărat nişte sacoşe, avea fiecare câte zece kile, se mira că ţineau. Asta era înainte. După, deşi o pândea deseori, se întâlniseră faţă în faţă, doar ei doi, o singură dată (nu se pun dăţile când ea se uita în altă parte). A făcut în aşa fel încât să ia acelaşi lift, un lift parfumat. Totuşi, abia i-a răspuns la salut, vorbea la mobil. Aşa că domnul Lică a coborât la etajul lui, iar ea a urcat mai departe, la al ei, ştoarfa.
Mi-e dor de Retezat. Mi-e dor si doare. „Răsfoiesc” fotografiile lui Remus Suciu, ale lui Romeo, si nu stiu dacă asta îmi ostoieste dorul sau mi-l sporeste. As vrea să fiu acolo. Să mă plouă, să-mi fie soare sau să mă ningă. Să-mi tiuie urechile de vânt, să-mi clipească ochii ca să alunge ceata. Pfui, m-a apucat dorul de Retezat!
Autorul acestei fotografii, Remus Suciu, a denumit-o „Zgârie nori”. As completa: „Zgârie nori, zgâltâie suflete de se lipeste de ele”
A fost odată o vrăbiuţă care trăia într-un oraş mare. Avea cuibul între cărămizile false de pe peretele unui bloc cu zece etaje. E drept, se născuse într-un copac. Abia începuse să zboare când un om a tăiat copacul acela şi copacii din jur. Apoi a apărut un şantier, apoi un bloc, apoi mai multe blocuri în care veneau, dimineaţa, oameni de afaceri şi angajaţii lor. Vrăbiuţa n-avea cum să ştie ce s-a întâmplat acolo pentru că, deja, se mutase în cuibul dintre cărămizile false aflat la mare distanţă de vechiul parc.
Viaţa în cuibul de pe peretele blocului era mai liniştită decât cea din copac. E drept, cuibul nu se mai legăna la fiecare adiere de vânt, dar nici nu mai era zgâlţâit atunci când vântul sufla mai tare. Se auzea doar un vâjâit, atât. Ba, câteodată, peretele blocului era chiar cald, ceea ce era bine.
Într-o zi, vrăbiuţa a văzut un om zburător. Adică, s-a minunat ea ce s-a minunat, apoi a căzut pe gânduri. Omul acela era zburător pentru că zbura. Avea aripi şi plutea pe cer. Era destul de alb omul zburător, ceva mai alb decât oamenii obişnuiţi.
Hmm, totuşi, nu prea semăna a om. În afară de faptul că era mare, nu aducea deloc cu oamenii care au tăiat copacul din parc. Ca să se dumirească, l-a urmărit câteva zile. Şi a observat ceva ciudat. Deşi mergea din când în când acasă, în bloc, n-o făcea ca toţi oamenii. Nu intra pe uşă, ci pe fereastră. Ba, când s-a uitat mai bine, a observat că nici măcar nu intra în casă. Stătea doar pe pervaz.
Într-o zi, vrăbiuţa a vrut să vadă mai de aproape casa omului zburător. Fereastra era tot închisă dar, pe pervaz, erau firmituri de pâine. Vrăbiuţa şi-a zbârlit un pic aripioarele, apoi a ciugulit o firmitură. Îi fusese poftă şi era foarte curioasă. Niciodată nu mai mâncase pâine. I-a plăcut.
Zile la rând, după aceea, a poposit pe pervazul cu firmituri de pâine, să se ospăteze. Ciugulea din ce în ce mai multe firmituri, avea tot mai mult curaj, petrecea tot mai mult timp acolo, lângă fereastră închisă.
Aproape uitase de omul zburător. Dar, într-o zi, l-a simţit în spatele ei. Nu l-a văzut, a simţit cum se apropie. N-a întors capul, dar a tremurat foarte tare. Îi era frică fiindcă ştia că oamenii pot să facă rău, foarte mult rău. Atunci, omul zburător s-a aşezat lângă ea.
Vrăbiuţa s-a mirat că omul zburător nu a intrat în casă şi a rămas acolo, pe pervaz, ciugulind firmituri de pâine. Dar mai tare s-a mirat când omul zburător i-a vorbit în limba păsărilor. I-a spus că nu e om, că oamenii nu au aripi. I-a spus că el e pescăruş. Apoi i-a explicat că pescăruşii zboară deasupra mării, căutând peşti.
Vrăbiuţa îl asculta fascinată. Nu ştia ce e aia mare, ce sunt ăia peşti. Ea nu ştiuse nici ce sunt pescăruşii, credea că sunt oameni zburători.
În satul Marginea, de lângă mănăstirea Suceviţa, am fotografiat un contrast: limuzina şi căruţa. Sunt multe contraste acolo. De exemplu, am căutat cu lumânarea case vechi, de Muzeul satului, şi am găsit mai ales viloace frumuşele. A mers bine turismul în zonă, s-au tăiat ceva păduri şi s-au întors oamenii cu bani de pe şantierele italiene şi hispanice. Oricum, e plăcut, iar kitschul local – acceptabil.
La urma urmelor, de ce nu? Fireste, mă simt ca la Olimpiadă: istoria va retine doar amănuntul că am participat. Asadar, mă voi înscrie în ceasul al doispelea în concursul ăla SuperBlog2009. Nu prea am eu habar cu ce se mănâncă, observ doar că, spre deosebire de ăia care s-au înscris în urmă cu câteva săptămâni, eu plec la drum cu 10p (ei, si cu 100). Le dau for, cum se spune ;).
– Lenuţo, ţăranul de bărbatu-tău e pe câmp? Nu înţelegi? Vrei să-ţi desenez, să-ţi cânt? Uite, cânt: „Ţăranul e pe câmp…”
– … El are o nevastă.
– Da, Lenuţo, da’ e pe câmp. Iar eu aici, cu tine.
– Nevasta are un copil.
– L-ai dus la cămin, Lenuţo.
– … Copilul, o dădacă.
– Lenuţo, mă fierbi. Uite: dădaca are un pisoi. Ziceam că eu sunt dădaca, uite şi pisoiu’.
Pe câmp, ţăranul e liber. Liber să-şi imagineze că pisoiul prinde şoareci, că şoarecii mâncă brânza, că brânza o fac ciobanii. Cioban e ăla care-i zice Lenuţii că ţăranu’ de bărbatu-său e pe câmp. Şi-i bagă prostii în cap.
De ce eşti frumoasă, femeie, atât de frumoasă mereu?
De ce ochii tăi atât de mari sunt încât
simt că încap în ei cu tot cu înăuntrul meu?
Am sentimentul că nimic altceva nu mai există
decât ochii tăi negri, mari, atât de aici,
ca o bucurie zbuciumată care persistă.
De ce eşti atât de frumoasă, ca o mirare,
de parcă te-ar interesa, în vreun fel,
toate, absolut toate amintirile mele viitoare?
De ce, oare, frumuseţea ta, femeie, stă fie
şi doar în felul în care întorci capul atunci când te chem, ca acum?
Cui îi vei fi mâine, oare, atât de frumoasă ca mie?
Cum n-a trecut neobservat, fac si eu o mentiune scrisă a faptului că, saptamana asta, blogul meu se află pe locul 1.000 în Zelist. Nu comentez cât de ok e acest clasament, cred că asta nici nu are importantă. Asa cum am zis într-un răspuns la un răspuns, cred că e mai greu sa ajungi pe locul 1.000 decât pe locul 1 (exagerare, dar am vrut să subliniez ceva).
„Mă las de fumat”. Spunând asta, bărbatul de 40 de ani vrea să dea o dovadă de caracter, de forţă interioară. Ştie că a te lăsa de fumat e, înainte de orice, o probă de voinţa, dincolo de orice plasturi cu nicotină, de orice gumă de mestecat sau ţigări electrice. „E o luptă cu mine însumi”, îşi spune, cu hotărâre, bărbatul de 40 de ani. „E alegerea mea, e dovada că sunt un om puternic”.
Apoi îşi aprinde prima ţigară din viaţă. „E ultima”, mai spune, apoi tuşeşte îngrozitor.
Zilele astea două din urmă pare că m-a preocupat, habar n-am de ce, problema părului. A fost acel PA despre părul lung scurtat şi dilema „mai scurtez o dată sau las să crească”, a fost celălalt PA, cu cea mai simplă coafură şi a fost comentariul Micului Prinţ („părul scurt este banal”), căruia mi-am permis să-i răspund, beneficiind de oarecare experienţă în domeniu: „O fi el banal, dar să vezi cum e când nu e!”.
Discuţia a fost dusă de Maria Postu către tărâmurile feminităţii care poate sta (şi) în podoaba capilară.
Recunosc, e un subiect mai de fete, aşa, dar trebuie să încercăm şi noi, bărbaţii, să mai înţelegem câte ceva. Nu?
Ploua mărunt, atât de mărunt încât ploaia intra în buzunare, făcând mici bălţi. Şobolanii urcau, vânjos, pe harta patriei. O ţară frumoasă ca o zi de octombrie însorită şi bogată ca o iarnă cu crivăţ. Amurgul amintea de clima temperat continentală ca-n lecţiile de geografie din şcoala veche. Acum şcoala e în manele şi în tevebingo. Acum nu mai au speranţă decât naivii şi aceia care, uitând să plece, au rămas să facă lumină, noaptea, cu cheliile lor ca nişte girofaruri ridate. Coafurile lor simple sunt petele de culoare ale unei ţări ca o ploaie cenuşie în care, culmea, încă se mai nasc copii.
Ne aflăm în oraşul cu un singur semafor. Nu e nevoie nici de acela, dar primarul a simţit nevoia să raporteze o realizare în timpul mandatului.
În ziua în care l-a pus în funcţiune s-a produs un accident în lanţ: singurul taximetru din oraş s-a izbit de maşina doctorului Klaus şi a ricoşat în Dacia lui Toma de la aprozar. Se adunaseră toţi să vadă minunea. S-a scris şi în ziar despre accidentul anului.
Urmarea: l-au oprit. Dar semaforul nu e de prisos. A devenit loc de întâlnire. E un reper.
Avea părul lung, negru, cu reflexii roşcate. Şi-l ţinea strâns într-o coadă lăsată pe spate. Era frumoasă, atât de frumoasă, încât se plictisise să fie admirată. Deja i se părea că a devenit banală. Într-o zi s-a dus la coafor şi a zis, ca în Caragiale: „Ştii să tunzi? Tunde!”.
Femeia de la coafor a făcut ce s-a priceput mai bine: a tuns, a vopsit, a dat o formă simpatică. Dar ceva lipsea. Lipsea originalul. A doua vizită la coafor s-a încheiat cu o frizură tip periuţă. „Acum, ce mă fac?”, s-a întrebat frumoasa care avusese părul lung. „Mă rad în cap sau aştept deja să-mi crească părul la loc?”.
Clasament etapa urmei
1. Metafora eradicării (Leo) 14v
2. Iertare (cell61) 10v
3. Seful turmei (LePetitPrince) 4v
4-5. Ultimul PA (Ioan Bistriteanul) 3v
Înnoire (Gabi) 3v
Au mai primit voturi si vor puncta în clasamentul general (bonus de 1p)
„Urna nu scapă turma” (LePetitPrince*), „Reflux” (Gabi*) si „Mucosul şi Subţirelul” (Călin)
*Gabi si LePetitPrince vor primi puncte în clasamentul general doar pentru un PA, cel mai bine clasat în clasamentul de etapă.
Si asa, am ajuns la clasamentul general final.
Clasament general
1. Leo 63p
2. Călin 51p
3. Gabi 42p
4. cell_61 41p
5. LePetitPrince 28p
6. ajnanina 25p
7. Ioan Bistriteanul 19p
8. dragoselu 14p
9-10. Laurean, eugenipi 8p
11. LordulJohn 6p
12. Cristina 3p
Asadar, Leo, cu ale sale LeoPA-uri câstigă în fortă concursul de PA-uri. O felicit pe maestra PAverbelor si îi aduc aminte că acum e rândul ei: are dreptul să aleagă ce premiu îsi doreste.
Le multumesc tuturor celor 11 participanti la PAconcurs si celor care au citit, zi de zi, în ultimele săptămâni, PA-urile cu pricina. Nu va trece prea mult, maximum un an (sic!) până când voi organiza un nou concurs, că-mi place. Până atunci, să ne citim cu bine.
PS Si nu uitati: pe cei care doresc să mai scrie PAverbe îi voi mai imboldi, o vreme, prin coltul din dreapta sus al acestui blog, furnizându-le, din când în când, posibile teme. Cu bine!
Încă un PS: Găsiti fix aici totul despre PAverbe!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 