Ne mai şi certam, devenise sâcâitor, cu bolboroseala din proteza care-i rămăsese mare, cu zbârciturile galbene tot mai subţiri, cu boala. Uneori făcea pe el. Dar am plâns. Cu ciudă am plâns, cu lacrimi cât ochii, ca în tinereţe. Nu mă întreba de iubire, domnule, după 51 de ani împreună e altceva, nu iubire. E aşa: acum nu mai am rost. Nu va mai urma nimic, nu mai are ce să urmeze. Stau pe banca asta şi aştept. Acasă intru doar atât cât să nu trezesc nici eu nu mai ştiu ce, apoi vin iar aici să mă uit la lume. Atât câtă mai e.
Doi
28 comentarii to “Doi”
-
-
Eu cred ca si resemnarea are in ea si-un pic de rau. De ce acest „Nu va mai urma nimic, nu mai are ce să urmeze” ?
Eu stiu ca Doi se transforma peste timp in Unul, dar…in fata implacabilului ar trebui ca cel care a intrat odata in Doi sa-si regaseasca partea lui de Unul (unic si irepetabil)Buna Dimineata cu D de la Duminica 😉
ApreciazăApreciază
-





