Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Am urcat în apartamentul lui de la etajul 2 (sau 3), într-o clădire aflată în apropierea Gării Kelety. La puţin timp după ce ne-am aşezat pe nişte fotolii de bambus împletit (cred că era bambus, poate o fi fost răchită, nu ştiu), a intrat în încăpere soţia ambasadorului. O prezenţa care s-a vrut discretă, dar care m-a impresionat foarte mult, pe care n-am putut-o uita, deși am văzut-o doar câteva minute. O femeie frumoasă, tânără (deşi, atunci, vârsta de 30 de ani, cât presupun că avea, mi se părea nu neapărat înaintată, dar, cu siguranţă, una a maturităţii).
Adusese, pe o tavă cu motive „chinezesti” (aşa mi-am reprezentat atunci imaginea) trei ceşti de ceai. Ea n-a rămas. Era un ceai de iasomie în care, înainte de a pleca, a turnat lapte. M-a întrebat cât lapte vreau, în timp ce-l turna.
Nu experimentasem până atunci ceaiul cu lapte. Mi se păruse mereu o prostie, un nonsens, cel mult un snobism. În orice caz, eram atât de convins că e ceva greţos, încât nici măcar nu încercasem să gust. Dar în acea zi, pentru că ea era o doamnă şi pentru că discuţia abia începută se anunţa fascinantă (am descopeirt, abia atunci, în discuţia cu ambasadorul, o lume incredibilă), am zis, destul de repede, „mulţumesc”, probabil mai alb la faţă decât laptele care mă albise.
Cred că am băut atunci cel mai bun ceai din viaţa mea. Poate a fost surpriza, poate exaltarea, habar n-am. Parcă ar fi fost în ceaşca aceea mai mult decât infuzie de iasomie şi lapte UHT. Faza e că, de atunci, prefer să pun lapte în ceai (niciodată în ceaiul cu mentă!).
Cu câteva secunde înainte eram convins că e ceva greţos, că ţine de snobism, iar după câteva secunde devenisem un fan, un credincios al ceaiului cu lapte.
P.S. Am fost iscat la această poveste de un text incitant citit pe blogul ajnaninei. Lucru pentru care îi mulţumesc.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 