Prinzi cinci minute în care nu urlă nimeni. Nimeni nu te iscodeşte. Eşti într-un lan de porumb. Dincolo, dealurile Bacaului. Între tine şi ele, o şosea lungă şi albastră. În jurul tău, praf. Deasupra şoselei, cer senin. De aici, unde te-ai pitit, nu se poate vedea indicatorul pe care scrie „Brasov”. Dar îl ştii acolo şi, la naiba, asta îţi face bine!
Ai de depănuşat ştiuleţi de pe un rând de o sută de metri. A depănuşa. Ce noţiune înălţătoare! Degeaba te grăbeşti. Cine termină primul, are onoarea să înceapă primul noul rând. Şi tot aşa, până seara. Cel mai bine e să rămâi „în pluton”, să nu fi nici printre primii, nici printre ultimii, să te strecori. Aste e prima lecţie a armatei.
Până la urmă, a fost mai bine că ai ajuns cu întârziere la întâlnirea cu UM 01184 (chiar, oare ai voie să scrii pe hârtie codul unităţii miliare?). Ai scăpat de batjocora la care au fost supuşi primii sosiţi. Câţiva au fost tunşi la piele. Par stingheri. Adică: ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Pe toţi cei care au ajuns la timp, sau chiar mai devreme, i-au fugărit nişte soldaţi cu table subţiri pe umeri. Cică: „Bă, studenţache, lasă nasul jos, aici eşti la armată, comanda la mine!”.
În unitate sunt vreo 15 soldaţi la termen, cu toţii gradaţi, şi vreo 1.500 terişti, nou-nouţi. E clar cine-i şeful. După un du-te vino aiurea pe la infirmerie, magazie, dormitoare, îl cunoşti pe locotenentul Mitran. Îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. E conştient că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel). Îşi forţează simţul umorului. E caraghios. Unii râd când el face mişto de ceilalţi. Timp de 9 luni, el e Dumnezeu.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 