Posts tagged ‘Pretentii’

10/08/2009

Teoria liniei drepte dusă la absurd

prin reducere la absurd aş putea să conchid
că eu am fost dat ca să mor
ceea ce mi se pare destul de stupid

accept însă ideea că Începutul există
în legătură cu Sfârşitul
ca într-o complicitate care persistă

iar acum mă aflu undeva între cele două puncte
mult mai aproape de cel de-al doilea
de parcă ar tremura vântul aici pe punte

regulile ştiute sunt fără valoare în acest caz
nu se aplică teoria liniei drepte
aceea cu drumul cel mai scurt dintre ieri şi azi

complicăm lucrurile deci cu o plăcere bolnavă
plini de o inocenţă vecină cu viciul
tragem de timp cu o incredibilă zăbavă

serios vorbind cine oare şi-ar putea dori să străbată
drumul cel mai scurt
dintre Început şi Sfârşit dintre ieri şi niciodată

pot trage concluzia deci că n-am fost dat ca să mor
am fost dat numai ca să complic
lucrurile deja complicate ceea ce e stupid de două ori

aşadar nu-mi rămâne decât să cred optimist
că-mi este permis să o iau razna
deci exist

26/07/2009

Am ucis cu sânge rece

Asadar, am decis: rămâne „rochia neîmbrăcată” pe care am modificat-o niţel, astfel încât să le dau o sansă si versurilor de sub titlul „ai scos din viata noastră iubirea”. Mai precis, am renunţat la prima si la ultima strofă (m-am gândit aici la ideea lansată de LePetitPrince – „nu ucide niciuna!” -, si la sfatul Mariei Postu – „taie finalul!”; uneori, poezia trebuie să fie un fel de PA!).

Am renunţat, astfel, la premisă, de dragul nuanţelor ritmate si rimate. Acum nu mi se mai pare atât de aproape poezia rezultată, desi mi se pare mai bună aşa, mi se pare chiar OK.

Cât despre „ai ucis…”, e o idee poetică pe care o las mă mai bântuiască un pic. Cred că acolo se află, de asemenea, un sâmbure de poezie pe care trebuie să-l fac să, cum se spune, încolţească.

Vă mulţumesc frumos pentru că mi-ati fost complici în acest demers.

Rezultatul votului:

26% – ai scos din viața noastră iubirea
58% – rochia ta încă neîmbrăcată
0% – niciuna
16% – mi-e greu să aleg

Etichete: ,
24/07/2009

Rochia înflorată care m-a încurcat

N-am mai fost de foarte multă vreme într-o asemenea încurcătură. Şi cred că am nevoie de ajutor ca s-o descurc. E vorba despre nişte versuri mâzgălite într-o noapte. În care am găsit, la transcriere, o rimă de care n-am putut scăpa. Staţi pe aproape, trebuie să ajung la text, ca să vi-l arăt. Poate facem şi un sondaj (pur literar!)

UPDATE. Iată versurile care m-au încurcat:

…ar fi în bucătărie fum și miros de cafea împroșcată
s-ar rupe tocurile tot așteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată…

Vă arăt imediat de ce.

Etichete:
20/07/2009

Muntele sau marea

De-o vreme, populez blogul cu fotografii făcute în timpul ultimelor mele experienţe greceşti. Am şi adăugat o categorie, Caietele greceşti. La un moment dat, mi-am dat seama că cele două experienţe sunt despre a) mare, b) munte.

Am fost întrebat care-mi place mai mult. Am răspuns, fără să stau pe gânduri, că muntele. Acolo, în munţi, m-am simţit, mereu, cel mai bine. Muntele e ca o iniţiere. Nu e suficient să parchezi maşina. Trebuie să urci, încărcat cu un rucsac greu. Trebuie să ştii să pui cortul. Trebuie să te bucuri când te plouă pentru a te bucura apoi când se sparg norii, când se risipeşte ceaţa şi ţi se dezvăluie priveliştea. Trebuie să simţi mireasma aerului curat, tare. Să priveşti pietrele, să te urci pe ele. Trebuie să alergi pe coclauri sau să le aprcurgi agale, să te bucuri de fiecare pas-descoperire. Trebuie să ai sentimentul uriaş de a ajunge pe vârf. De a afla că, pentru o clipă, e ca şi cum ai fi aflat scopul, capătul drumului. Iar apoi, să-ţi dai seama că muntele e ca viaţa: înseamnă un nesfârşit drum pe care se află vârfuri de urcat, vârfuri de tins.

Marea, câtă vreme n-o explorezi pe dinăuntru, e ceva a cărei măreţie e doar ghicită, un pic înfricoşătoare. Marea o apreciezi mai ales în legătură cu ţărmul de care se izbeşte, pe care-l modelează. Marea e pură, sălbatică, liniştită (până şi marile furntuni sunt doar suprafaţă – aşa pare), romantică, banală, marea e culoare, măreţie calmă. Ciudat, privindu-mi aşa-zisa operă, marea pare că mi-a inspirat mai multă reverie. Poate că, spre deosebire de munte, unde eşti mereu ocupat, marea te lasă să leneveşti, să-ţi pui doar gândurile şi imaginaţia la treabă.

Aleg muntele, cu respect pentru mare, pentru că-l iubesc.

P.S. Tatăl meu m-a dus prima oară pe munte. Aveam şase ani. Fusesem deja la mare, îmi plăcea deja bălăceala. M-a speriat muntele atunci. Era iarnă. Dar m-am descoperit fascinat şi foarte mândru pentru cele mai mici şi neînsemnate isprăvi. Pentru că, pe munte, eram implicat direct în ele, mi se cuveneau fiindcă îmi aparţineau. Mă refer la primul „plug” pe schiurile de lemn, la prima mea cabană. Şi la cele care au urmat.
Tatăl meu iubea marea. Cred că mai mult filosofic. Cred că, în special, ca idee de evadare. Ca şansă de călătorie. A devorat cărţi despre mare. A călătorit, ca mulţi intelectuali ai vremii, prin literatură. Ştia locuri pe care nu le văzuse, pe care şi le imaginase, citind despre ele.
Toate aceste gânduri mi-au fost iscate, acum, de un caiet. Un caiet în care, printre însemnările lui de serviciu (programe, calcule, situaţii, profile în U ş.a.m.d.) am găsit un citat, îndemnul pe care regina Isabela i l-ar fi adresat lui Cristofor Columb. I-ar fi zis să întindă pânzele şi să pornească la drum, iar dacă ţărmurile pe care le caută nu există, atunci Dumnezeu le va crea pentru el, fiindcă a avut credinţa că ele există.

Deci, muntele. Dar ceva-ceva e şi cu marea.

Etichete: ,
14/06/2009

Coroniţe (contra vântului)

Mã descopãr iscat de dezbaterea cu/fãrã coroniţă.

Şi constat că s-a activat în mine gena care-l făcea pe tata să spună despre bunicu-meu că „toată viaţa s-a p.şat împotriva vântului”. (Trebuie să-l povestesc pe bunicu-meu!). Cu alte cuvinte, când observ că o opinie tinde să devină cvasigenerală, mă mănâncă să o îmbrăţişez pe cea contrară, de dragul discuţiei.

Cu menţiunea că sunt de partea argumentelor exprimate deja de Anca, gala, Gabi plus subsemntatul (sic!), vin şi adaug: totuşi, o „nivelare” constructivă, văzută ca încurajare a celor mai puţin dotaţi, are părţile ei bune. Făcută cu cap, cu tact, cu har pedagogic, îi poate isca pe cei care ar fi pierduţi într-un sistem concurenţial clasic.
Dacă reuşeşti să-i salvezi pe aceştia fără a blaza vârfurile, câştigi partida. Un argument e acela că nu întotdeauna reuşesc în viaţă „tocilarii”. Fac averi, inventează, scriu istorie, au familii minunate nu neapărat aceia care învăţau bine la şcoală, care aveau coroniţă.

Etichete:
13/06/2009

Coroniţe pentru toţi

Regula aia nouă, „coroniţe pentru toţi copiii”, are şi partizani şi adversari, după caz. Eu sunt, mai degrabă, de partea competiţiei. Cred că se pot găsi tot soiul de competiţii care să scoată ce-i mai bun din fiecare copil. Ar fi, deja, ceva constructiv. „Coroniţe la toţi copiii”, fără excepţie, poate însemna o nivelare a ambiţiilor, iar nivelare înseamnă găsirea celui mai mare numitor comun, coborârea, adică, la cel mai mic nivel de ambiţie din comunitate. Nu e ceva frustrant pentru copiii cu adevărat ambiţioşi, talentaţi, pentru vârfuri?

Colegii mei au încercat o dezbatere, nu foarte reuşită, după părerea mea, dar intenţia e cea care contează.

Etichete: ,
07/06/2009

Legaţi-i fedeleş, pentru că merită!

În poveşti, nunta românească ţine trei zile şi trei nopţi. Numai o astfel de nuntă-maraton poate respecta, de-a fir a păr, măcar o parte din obiceiurile pe care le ştiu toate doamnele mai în etate.

Mă refer la: peţit, udat, impodobitul bradului, bărbieritul mirelui, îmbrăcatul miresei, hora miresei, vălul miresei, veştmintele miresei, buchetul miresei, furatul miresei, tortul de nuntă, schimbul de inele, ruperea turtei, aruncatul buchetului, scosul voalului, jartiera, luna de miere. Şi astea sunt doar câteva obiceiuri. Unele sunt chiar amuzante, merită experimentate.

Un obicei cu adevărat interesant este „fedeleşul”. Se mai păstrează încă în unele sate din Transilvania. Obiceiul constă într-o petrecere (cu băutură şi dans) care are loc în seara dinaintea nunţii, la casa miresei. La petrecere participă prietenii celor doi miri. Aceştia se îndeletnicesc în special cu distracţia, dar fac şi câteva lucruri practice: de exemplu, pregătesc şnururi, frânghii, panglici şi alte ornamente pentru bradul care va fi împodobit a doua zi.

În afară de a denumi obiceiul din noaptea premergătoare nunţii, despre care ştiu tot mai puţini, cuvântul „fedeleş” are mai multe înţelesuri în limba română. Originea lui e limba maghiară şi defineşte un butoiaş mic în care ţăranii îşi ţin apa (sau vinul) atunci când sunt la câmp. Termenul „fedeleş” mai intervine însă, şi în expresia „a lega fedeleş”, care înseamnă „a lega strâns, fără scapare”.

Până la urmă, acesta este adevărul gol-goluţ: Anamaria şi Arthur tocmai au fost legaţi fedeleş. Este una din acele legături la care consimţi, cu maturitate şi cu plăcere, şi care te ţin o viaţă. Este vorba despre înţelesul lui împreună care înseamnă nu un scop al Călătoriei, ci Călătoria însăşi. Este o trecere dintr-o familie mare, pe care o ştii, în alta, pe care încă n-o ştii, dar o plănuieşti. Este o trecere subtilă, pentru că nu renunţi la ceva, ci adaugi.

Aşa că vă chem ca, după ceremonie, să daţi cep tuturor fedeleşurilor şi să ne bucurăm împreună.

07/06/2009

O predică la cununie

„Aceasta este ziua facuta de Dumnezeu, sa ne veselim si sa ne bucuräm in El“
(Biblia, Ps. 118,24)

„Un cuplu varstnic a fost intrebat odata de un reporter: “Sunteti casatoriti de 60 de ani. Care este secretul armoniei in casnicia dumneavoastra?” Sotul, luand cu tandrete mana sotiei, incepu sa povesteasca: “Totul a incaput in timpul voiajului de nunta. Calaream spre cascada Niagara, cand catarul sotiei s-a impiedicat. In ultima clipa ea a reusit sa se redreseze in sea si am auzit-o murmurand: “Unu”.

Dupa o vreme catarul s-a impleticit din nou, sotia a reusit sa evite prabusirea in abis si a murmurat: ”Doi”.

Ei, cum era de asteptat, catarul s-a impiedicat din nou, sotia cu mare greutate a reusit sa se mentina calare, dupa care a descalecat, si rostind cu voce tare:”Trei”, a scos din rucsac un pistol si a impuscat animalul periculos.

Bineinteles ca mi-am exprimat indignarea fata de asa fapta, la care sotia mea s-a uitat lung la mine si a zis incetisor: “Unu”…

In ziua nuntii, toti mirii sunt fericiti; zilele ce urmeaza sunt cele care aduc problemele.

Cand mirajul acestei zile se destrama incepe cotidianul in doi.

Exista multe clisee care pretind sa descrie casnicia. Unii zic: “Mariajul este ca un restaurant: Iei acum ce te ademeneste si platesti mai tarziu”. Sau: „Mariajul este o aventura – e ca sic and ai merge la razboi“. Altii gandesc ceva mai serios: “Este o actiune cu sanse 50-50. In casnicie trebuie sa faci compromisuri”.

Îmi doresc ca motto-ul cununiei voastre sa fie utimlu verset din 1 Corinteni, cap.13.

În cuvantul lui Dumnezeu – Biblia – gasim acest capitol deosebit, care descrie nepretuita iubire a lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Chiar si ateii atribuie acestei “cantari a cantarilor” un rang de frunte in literatura mondiala. (A se citi din Biblie, din prima epistola a lui Pavel catre Corinteni, capitolul 13 – ultimul verset suna ca sens in felul urmator: Din cele ce raman in eternitate sunt acestea trei: credinta, speranta si dragostea. Dragostea este cea mai de preţ dintre toate.”

Candva toate vor trece – credinta, nadejdea si dragostea raman in veci. Acestea trei nu vor pieri, dar cea mai de valoare este dragostea.
Exista evenimente care pot schimba cursul unei vieti intr-o fractiune de secunda. De aceea ne punem pe buna dreptate intrebarea: Ce anume are cu adevarat valoare in viata mea? Si aceasta, cu atat mai mult, cu cat nu suntem singuri pe drumul vietii.

Credinta, nadejdea si dragostea

Toate lucururile bune sunt trei, spune un proverb, si mi se pare ca se portiveste foarte bine cu motto-ul vostru. Credinta, nadejdea si dragoste sunt denumite de teologi „virtutile divine“. Astazi vreau sa va numesc cele trei secrete ale unui mariaj fericit.

Credinta, nadejdea si dragostea, asa spune Biblia, sunt cele trei care cuadevarat raman in veci, care nu se surpa si au temelie pana dincolo de aceasta viata. O viata si o casnicie marcata de aceste trei valori arecu adevarat valoare vesnica. Iata de ce consider ca ziua de azi este tocmai prilejul potrivit pentru a reflecta asupra acestor premise fundamentale. Timpul nun e permite sa analizam cu lux de amanunte fiecare aspect; pe de alta parte, ar fi in detrimental meu sa incep o disputa filozofica cu voi, care studiati filozofie. Asa ca pur si simplu fac uz de privilegiul de predicator ca sa va impartasesc cateva ganduri.

I. Credinta

In Biblie termenul de “credinta” descrie o incredere nelimitata si neconditionata. In relatia cu Dumnezeu aceasta este baza de comunicare, si exact asa dorste si Dumnezeu sa punem baza intr-o casnicie: sa credem unul pe celalalt, san e incredem unul in celalalt fara rezerve.

Promisiunea pe care vi-o veti face astazi este expresia ujnei decizii mature, decizia pe care a-ti luat-o de a va increde neconditionat intr-un om pe care l-ati cunoscut, care are si parti mai putin laudabile, si caruia totusi ii spuneti astazi: “Te cred, si ma incred in tine! Tin la tine orice ar veni, stau langa tine si iti voi tine credinta pana la sfarsit. Chiar daca, intr-o zi, vei face sau spune ceva ciudat, voi crede ca ai intentii bune si ca o vom scoate cu bine la capat”. Asta inseamna credinta.

Daca dispare credinta in sot, in sotie, daca este distrusa increderea, cu siguranta ca si casnicia nu va dainui. Astazi voi va promiteti: “Ma incred in tine, orice ar fi” – iata un fundament solid pentru casa voastra.

II. Nadejdea (speranta)

Un capitan de marina a fost intrebat odata pe ce isi intemeiaza credinta in Dumnezeu, pe care nu l-a vazut niciodata. Capitanul raspunse: “Intr-o nopte bantuita de furtuna, daca ati gasi un mal salvator, ce sens ar avea sa aruncati ancora intr-un fund de mare pe care nu l-ati vazut niciodata si nici n-o sa-l vedeti vreodata?” “Oh”, zise celalalt, “ar avea mare sens, daca ar fi la dispozitie un atlas maritim bun!” “Exact!” raspunse capitanul. “Cine are o harta buna, are tot dreptul sa spere in salvare! Harta care ma conduce cu siguranta la tel prin furtunile vietii este pentru mine Biblia!”

Ca simbol al ancorei pentru viata voastra vreau sa va daruiesc o Biblie.

Ea sa va fie indrumator, sa va arate unde puteti ancora, unde puteti gasi liniste, atat fiecare in parte cat si impreuna. Va doresc ca Biblia sa va mentina uniti, sa va conduca si sa va insoteasca. Simbolul crestin pentru nadejde este ancora. Biblia ne spune in Evrei 6,9 ca speranta este o ancora in lumea cealalta. Speranta crestineasca ne indreptateste sa aruncam ancora intr-o lume pe care inca nu o vedem, dar pe care Biblia ne-o descrie. Aruncand aceasta ancora gasim portul care nu se cutremura, care ne tine si in furtuna mortii. Aceasta speranta, aceasta privire in viitor, este de asemenea un fundament pentru o casnicie!
Fie ca intreaga voastra viata sa fie purtata de o speranta dincolo de cercul stramt al existentei pamantesti. Fie ca sa puteti spera si pentru altii, sa puteti fi prezenti si pentru altii si sa gasiti sis a realizati visele, mai bine zis voia lui Dumnezeu pentru viata voastra!
Fie ca El sa va daruiasca o viata implinita si o casnicie implinita, umplandu-vca inimile de iubire!

Si astfel am ajuns la al treilea fundament al unei casnicii fericite.

III Dragostea
Daca veti citi in Biblia voastra intregul capitol in care este scris motto-ul vostru, veti gasi o descriere detaliata a ceea ce este de fapt dragostea.
Iubirea – este dorinta fiecaruia dintre noi.
Iubirea – este pur si simplu elixirul pentru viata noastra.
Toti dorim sa fim iubiti. Oameni lipsiti de iubire se ofilesc, intocmai ca o floare careia I se ia apa si lumina. Asa si noi. Iubiti fiind, inflorim.
Iubirea este cu adevarat mai mult decat nuami un sentiment, o simtire. Sentimentul se mentine cateva zile, saptamani sau chiar luni. Dar ca sa poti tine promisiunea unei fidelitati pana la moarte e nevoie de o iubire cum o descrie Biblia, o iubire plina de daruire, generozitate si intentia de a ierta.Aceasta nu inseamna sa inghiti orice, ci tocmai sa poti sa fii sincer sis a exprimi fata de celalalt si ceea ce nu este in ordine, stiind ca si in aceasta situatie problematica puteti si vreti sa va stati alaturi, fara doar si poate.
Dumnezeu insusi este aceasta iubire intruchipata. Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt uniti in iubire eternal si aceasta iubire Dumnezeu vrea sa o daruiasca si oamenilor, vrea sa o daruiasca si in casnicia voastra. Vrea sa va copleseasca cu aceasta iubire care nu face reprosuri si care mereu este gata de iertare.
A iubi inseamna a tinde spre ceea ce este de folos partenerului meu. Adevarata iubire inseamna a se darui pe sine. Daca astazi va declarati dragostea, declarati ca veti sta alaturi de sot/sotie in fidelitate, in zile bune si rele, atat cat veti trai. In fond, declarati: “Pentru ca accept declaratia ta de dragoste, ma voi deschide tie cu totul- cu trup si suflet. Acum ca suntem casatoriti, vei fi confruntat mai deschis si cu slabiciunile mele, dar am increderea ca asa cum tu mi te daruiesti, ma vei iubi la fel de mult”.

Dar de unde sa luam aceasta iubire? Este posibil sa iubim cu devotament? Este posibil numai daca suntem iubiti la randul nostrum. Daca avem in noi un “rezervor” de iubire.

Capacitatea de a iubi vine de la Dumnezeu insusi. El v-a primit cu drag, el va iubeste. Numai El poate satsface pe deplin cele mai adanci cerinte, astfel ca sa fiti liberi unul penru celalalt. Dragostea cu care Dumnezeu va iubeste nu este doar un sentiment; El a platit un prêt foarte mare. De aceea a scris Apostolul Ioan: “Lucrul cel mai minunat al iubirii lui Dumnezeu : nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit mai intai. El l-a trimis pe singurul sau Fiu, pentru ca prin moartea Sa sa savarseasca rascumpararea pentru pacatele noastre” ( 1. Ioan 4,10)

Luati foarte in serios aceasta dragoste si incredintati-va intru totul acestui Dumnezeu! Pretutindeni in Biblie suntem incurajati sa traim acest fel de iubire:

“Barbatilor, iubiti-va nevestele asa cum Hristos a iubit Biserica, dandu-si viata pentru ea” (Efeseni 5,25)

“Astfel si barbatii sa-si iubeasca nevestele ca pe propriul trup. Caci un barbat care isi iubeste sotia, se iubeste pe sine insusi” (Efeseni 5,28).

Dragostea sa nu fie numai vorbe de miere, ci sa fie trainica, asa cum zice Biblia: ”Iubitii mei, dragostea noastra sa nu fie doar vorbe frumoase, ci sa se dovedeasca prin fapte care corespund adevarului: iubirii ce ne-a daruit-o Dumnezeu” (1.Ioan 3,18)

In relatia voastra sa nu predomine intrebarea: Cum profit de partenerul meu? Să nu vă întrebaţi ce vă aduce celălalt. Nu vă întrebaţi la ce vă foloseşte.

O astfel de atitudine are ca urmare o enorma presiune asupra partenerului, care trebuie sa –si jsutifice existenta prin a-mi implini tot felul de dorinte si mofturi, iar daca nu o face, ma sesisez prin bosumflare,acuzatii si pedepse subtile. Incep sa ma plang si decide sa-mi educ partenerul, sa-l (de)formez dupa gustul meu – un experiment sortit esecului. Rar gasim ceva mai nociv penrtu o casnicie decat aceasta pretentie egoista si nefericitul imbold de a-l educa pe celalalt. Cateva exemple din practica: felul in care face patul, in care isi aseaza (sau nu) hainele in dulap, maltratarea pastei de dinti etc. Judecat bine daca se merita sa va suparati pentru astfel de fleacuri.

Dumnezeu are cu totul alta imagine despre viata in doi. Sa ne concentram asadar asupra celuilalt – nu asupra a ceea ce ar putea sa-mi foloseasca, ci asupra aceea ce as putea eu sa fac pentru el/ea.

In aceasta zi nu-ti “iei” tu, bărbatul, femeia de soţie, nici tu, femeia, nu-ti “iei” bărbatul de soţ..
In aceasta zi, vă dăruiţi, unul altuia, cu trup si suflet, cu tot ce aveţi. Asa si-a imaginat Biblia casnicia si dragostea conjugala, cum se poate citi. Aveti privilegiul sa luati din mana lui Dumnezeu pe omul cu care veti petrece viata, ca pe un cadou de mare prêt, pentru care sa fiti mereu multumitori.

Isus a formulat un principiu care se poate aplica foarte bine si in casnicie. Sensul este: “A da este mai fericit decat a lua!”
Veti vedea ce belsug de binecuvantari veti avea daca rezolvati problemele vietii dupa sfatul lui Dumnezeu. El este singura garantie pentru reusita si desavarsirea iubirii voastre.

Si daca, in urmatorii 60 de ani, veti ajunge uneori in situatii in care ati prefera sa-I puneti celuilalt pistolul pe piept sis a ziceti “Unu…”, amintiti-va motto-ul cununiei si rugati-l pe Dumnezeu sa va reumple cu credinta, nadejde si dragoste, ca sa va puteti regasi.
Dumnezeu sa va binecuvinteze. Si sa nu va ramaneti datori cu nimic decat cu datoria pe care nu o puteti nicicand plati pe deplin: Datoria de a va iubi.”

NOTĂ. Acesta a fost discursul rostit de unchiul meu la o nuntă la care îmi pare foarte rău că n-am putut să ajung, nunta scumpului meu verisor, Arthur.

05/06/2009

Mărturisire

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi e greu să scriu atunci când stăpânesc foarte bine un subiect. Mi se pare că totul e atât de limpede, încât, mai ales dacă sunt stresat de un deadline strâns, mă întreb ce naiba aş putea să spun ca să nu fie banal.

Ieri am rememorat cazul „Florinei, fetiţa-mama”. Mi-am adus aminte de o muncă de o lună pe care am făcut-o, cu pasiune şi cu convingere, în urmă cu un an. Am avut noroc, atunci, de un redactor şef adjunct (Grigore Cartianu) care a simţit subiectul. Pe care n-a trebuit să-l conving. Ne-am întrecut unul cu altul, multă vreme, pentru a duce campania EVZ până în pânzele albe.

Azi a început emisiunea „Evenimentele zilei”, la B1TV, transmisă dintr-un studio făcut în redacţia EVZ. Subiectul-vedetă: cazul Florina, la un an. Am combătut în direct, timp de o oră, alături de Alina Stancu, Mihaela Naftanaila, Teodora Bertzi, Andi Laslău (din redacţie) şi Dan Sofronia (la telefon).

Emisiune OC
Fotografie făcută de colegul meu, Octavian Cocoloș

Apoi m-am apucat să scriu editorialul EVZ. Am căzut în capcana de a alege acest subiect. Şi m-am trezit că nu mai am ce descoperi. Aveam impresia că spusesm deja tot ce puteam spune. Mă aflam în situaţia de a mă repeta. De a mă plictisi, eu, pe mine. A ieşit un text căznit, plictisitor, de rutină.

Am aflat, astfel, că scriu cu plăcere atunci când nu ştiu precis cum va curge el. Atunci când am fascinaţia descoperirii. Atunci când simt că pot inventa ceva, că pot spune ceva nou. Am observat că, pentru mine, scrisul e o explorare. E ca o călătorie. Chiar şi pe munte, prefer cărările (doar în Retezat merg fix pe pofta inimii, unde mă poartă paşii, dar Retezatul e altceva). Dar atunci când scriu îmi place să mă simt ca în Retezat. Liber şi aflat în căutare. În faţa unei provocări, împreună cu eventualul meu cititor.

Iertată-mi fie această mărturisire.

NOTĂ. Cazul e teribil, spune extraodinar de multe despre noi, şi trebuie să dus până în pânzele albe! Pentru că sunt atât de multe Florine în ţara asta…
Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul Florina, fetiţa-mamă, am pus dincolo câteva linkuri.

Etichete: ,
04/06/2009

Şapca lui Mihai Şora. Desene – Devis Grebu

grebu

Aseară. Lansare de carte (Teodor Baconsky, desene Devis Grebu), expozitie desene (Devis Grebu). Atmosferă aleasă (speech Hurezeanu, Baconsky – sub formă de înregistrare video, Devis Grebu). Discutii foarte interesante după. De exemplu, cu Doina Uricariu, cu sotul ei, arhitectul Livio Dimitriu, cu colegul (!) Mircea Mihăeș, dna Coca Grebu etc. (Urmează niste PA-uri 😉 )

Doar o mică anecdotă.

Discut cu un domn care îmi spune că e prieten cu Devis de 60 de ani. Are o șapcă în mână. În timpul discuției, îi cade șapca. Un domn jovial i-o ridică. I-o dă.
– Stii cine ti-a ridicat șapca?, îl întreabă Devis Grebu (i-am pomenit numele de cinci ori, deja!).
– Domnul acela.
– E Mihai Șora, cel mai mare filosof român în viață.
Adevărul e că Șora arăta excelent, era, cu adevărat, jovial.
Cât despre carte, v-o recomand, a apărut în condiții excelente, iar continutul e dens, delicios!

21/05/2009

Caut un tablou

ion dumitru

Fluturaş de prezentare a unei expoziţii Ion Dumitru

Cred că n-am să scap de obsesia asta decât atunci când voi pune mâna pe ea. Nu știu unde ar putea fi, cât ar putea costa, cred că m-aș mulțumi, pentru început, și cu o copie.

Despre ce este vorba? Este vorba despre niște tablouri semnate Ion Dumitru – unul cu o căpiță de fân, altul cu o căruță cu oiștea căzută (sau poate ambele elemente sunt în același tablou).
Am văzut o expoziție a lui în anul 1987, la Bacău (eram în armată, găsiţi aici însemnări din acea perioadă), și m-a marcat. Am scris chiar niște versuri sub impresia expoziției și a imaginilor despre care v-am pomenit la început.

Acum mai am doar acest fluturaș, realizat cu ocazia unei expoziții ulterioare, mult ulterioare, și tare îmi doresc mai mult.

UPDATE. Între timp, mai mulţi prieteni din blogosferă mi-au spus că se vor interesa, că vor întinde nişte fire. Încă nu am tabloul, nici măcar nu m-am apropiat de el, dar e, vorba aceea, on going. Zic.

04/05/2009

PA. Mic ghid

Constatând eu că există printre vizitatorii acestui blog un oarecare interes faţă de PA-uri şi fiind un tip parolist (am promis că spun câteva cuvinte despre acest subiect), vă reţin un pic cu câteva consideraţii teoretice.

Într-o anumită conjunctură, am fost pus în situaţia de a scrie nişte texte care să aibă un număr maxim de semne: 500. La început am fost revoltat. La câte am eu de spus, 500 de semne (adică vreo 85 de cuvinte) e prea puţin. Apoi am văzut asta ca pe o provocare. Am descoperit şi alţi oameni care, în acelaşi context, s-au simţit provocaţi. Au avut şi ei, cum se spune, o abordare pozitivă.

Ca să rezum, în jurul acestor 500 de semne ne-am adunat vreo o sută de oameni. O treime – scriitori asidui de PA-uri, câţiva critici şi mai mult de jumătate cititori atenţi. Timp de cinci ani, am scris, fiecare, sute de PA-uri. Probabil, din ce în ce mai bune. Am elaborat câteva teorii. Am stabilit genuri. Săptămânal, ca să ţinem spiritul combativ treaz, am alcătuit clasamente. Ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am bucurat. Ne-am împrietenit, deşi faţă în faţă ne-am văzut foarte rar, poate chiar deloc.

Tehnic vorbind, PA = proză arhiscurtă este un gen literar încă neoficial 🙂 a cărui primă caracteristică este concizia, mai precis faptul că trebuie să încapă în cel mult 500 de semne. (Ulterior, am acceptat că limita maximă poate fi uşor depăşită, păstrând ideea de bază – proză arhiscurtă.)

Pahiliteratura are trei mari genuri, cred:

a) PA versuri. Am constatat că destul de multe poezii încap în 500 de semne. Asta m-a bulversat la început pentru că aveam impresia că o poezie, oricât de scurtă, are în ea foarte multe semne, e ceva foarte „plin”. Apoi m-a determinat să accept, în mintea mea, că termenul „proză arhiscurtă” înseamnă mai mult decât proză şi implică (foarte multă) poezie.

b) PA poveste în sine. În acest caz, ideea e să comprimi la maximum o întreagă poveste, să spui esenţialul. Uneori, esenţialul poate fi un amănunt. E o artă să reuşeşti aşa ceva şi mă bucur să am, alături, adevăraţi artişti ai PA-ului.

c) PA crâmpei. Aici vă propun o comparaţie. Imaginaţi-vă că deschideţi televizorul. E un film care a început habar n-ai când. Vezi niţel, să zicem un sfert de oră. Apoi trebuie să pleci. Acel sfert de oră şi-a spus însă o poveste, o parte a ei pe care mintea ta, imaginaţia ta, încearcă să o reconstituiască, să-i pună început şi sfârşit. Alea cinşpe minute sunt PA-ul. Am scris despre asta aici.

Am făcut ţi câteva exerciţii de a aţterne PA-uri pe hârtie.

Astea sunt câteva consideraţii. Era cool să încapă în 500 de semne, dar n-am puut asta. La cerere, revin cu mai multe. Aici este un blog de PA-uri, cam lăsat de izbelişte. Aici, altul. (PA-ul tomată prezent aici e un instrument de lupte pahiliterare, un fel de schimb de replici.) Dacă vi se pare interesant, vă provoc să scrieţi PA-uri. Nu e nici greu, nici uşor. Dar e al naibii de mişto!

Etichete: ,
19/02/2009

Despre pauzele de poezie

Provocat de un articol* surprinzător din blogul lui Mihnea Măruţă, voi ridica mănuşa.

Despre ce este vorba: Mihnea a publicat, ieri, câteva poezii scrise de Radu Tudoran. Nu știu ce l-a apucat, dar l-a apucat bine. I-am zis că n-ar strica să citim măcar o poezie pe săptămână; hai, lunar. De ce nu zilnic?, mi-a răspuns. I-am zis că mi-am imaginat că eu sunt cel mai naiv om din România.

Dar, de ce nu?
Așa că, o vreme, vă voi asasina cu poezii scrise de mine. Mai precis, de Călin Hera, cel de acum 20 de ani. Acela care era, probabil, mai bun decât cel de acum. Mă plec astfel în fața lui și încerc să-mi amintesc cât mai des că trebuie să-ncerc să-i semăn.

UPDATE. Deocamdată, după știința mea, la „proiectul” O poezie pe zi va participa amicul meu Dan Koblicska, clever pentru colegii din Pahico.

* Iertați-mă că nu sunt încă familiarizat cu limbajul specific. Cum se numește ceea ce publicăm pe blog? Postare sună aiurea.

23/01/2009

Cum să şlefuieşti un microcip

Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.

Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.

Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?

Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură.

Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film suprinde doar o secvenţa, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţi-o antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei.

Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurta (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de aproximativ 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului.

Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Aflam deunăzi, că la Tokio merge foarte bine afacerea literaturii sms. E vorba de texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştiga frumuşel, se pare.

Un prieten bun mi-a spus că literatura sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate.

Eu cred, totuşi, că proza arhiscurta merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansa. Poate că e o şansa minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare, Grupul Pahico, care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte.