Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Atmosfera de astăzi, asa cum am perceput-o eu, mi-a adus aminte o fotografie făcută în vara anului trecut, într-un anumit loc al unei cafenele din Viena. Am tot ezitat s-o public. Dar, asa cum am spus, mi se pare în consonantă cu atmosfera.
Observatie: în vara anului 2008, Austria si Elvetia au găzduit, împreună, Campionatul European de Fotbal
„Am copilărit la parter. A fost o vârstă la care mă simteam viteaz atunci când săream fără să ating pervazul. Acum îmi place perspectiva pe care ti-o dă ultimul etaj. Dar nu se mai pune problema săritului.”
Citatul e din interviul pe care mi l-a propus Dan. Îmi place ideea că interviul poate continua acolo, de-a lungul întregii zile.
La mulţi ani, dragii mei! Mă bucur să-mi amintesc lectura din cartea de Citire (clasa a treia?) în care un copil striga chestia din titlu, din cârcă de la taică-său. Îmi imaginam atunci că sunt eu însumi prichindelul si pronuntam dodoloaţă cu o satisfacţie pe care mi-e greu s-o descriu acum, când sunt cal bătrân. Îmi plăcea forma rotundă a României si felul în care îmi vorbeau tatăl meu si dascălul de istorie, câtiva ani mai târziu, despre Basarabia. Asadar, trăiască România dodoloaţă!
NOTĂ. Ascultam dimineată la un radio, cred că la Realitatea FM, un nene care era supărat că multă lume lucrează azi. Nu cred că ziua liberă e pasul suficient pentru ca românii să-si sărbătorească ziua, dar ar putea fi un început. Zic asta pentru că azi, când veneam la serviciu (sic!), am văzut destul de multi oameni iesiti la fumat, semn că selucrează si la HP 😉
UPDATE.
Am pus acest text si dincolo. Apoi am căutat pe google referinte la dodoloaţa noastră. Am găsit astfel o însemnare făcută în urmă cu doi ani de Richie. El povesteste că a făcut un drum la Alba Iulia împreună cu patru prieteni găsiti în urma unui anunt pe blog. M-a impresionat chestia asta. Stiu, uneori sunt sentimental.
Ca să îndulcesc un pic tonul, trebuie să vă spun că există si o altă abordare. I-am spus metromaidanezul, specie pe cale de aparitie.
Pe scurt, se pare că maidanezii ar fi mai inteligenti decât multe rase de câini, gratie conditiilor vitrege în care trăiesc (jungla orasului). Un lucru e sigur: traversează pe zebră!
Fotografia a fost făcută de amicul meu Remus Suciu, în Hunedoara
Pe lung, puteti da un click aici. Am mai abordat fenomenul, e drept, mai altfel, într-un PA.
În urmă cu ceva timp (au trecut fix sase luni de atunci!) am intrat într-o mică (dar vioaie) si foarte scurtă polemică pe blogul Lorenei. Pe scurt, la un articol al ei, am emis următoarea teză:
„Dragostea se poate transforma în ură, mai degrabă decât în indiferență. Cu cât dragostea e mai mare, cu atât șansele să devină mai degrabă ură decât indiferență sunt mai mari.”
În replică, Lorena a spus:
„Imi pare rau, “calinhera”, nu sunt de acord cu ceea ce spui tu. Cum putem degrada un sentiment atat de sublim ca iubirea, reducandu-l la ura. Pentru mine ura, agresivitatea fac parte din sentimentele care degradeaza fiinta umana. Iubirea nu poate fi degradata…ea se poate singe…dar niciodata uitata.”
Desi mi-am propus să explic încă de atunci de ce cred că e corect ce spun, s-a întâmplat să mă iau mereu cu altele. Revin astăzi, când am de scris un comentariu greu, despre alegeri. (Dacă asa s-a nimerit, înseamnă că asa trebuia să se întâmple)
Explicatia mea e simplă, ca un PA: dragostea, fiind cel mai intens sentiment, nu poate esua în indiferentă. Atunci când iubesti total rupi toate puntile dindărăt. Nu mai există pasul înapoi, nu te mai retragi. Iubesti si gata, sută la sută. Uneori, se întâmplă ca lucrul ăsta, dragostea mare, să nu tină la infinit. Când dragostea e totală, asteptările sunt, si ele, uriase. Dacă, dintr-un motiv sau altul, sunt înselate, dezamăgirea e si ea imensă. Unii se sinucid, unii se îmbată, altii, simtindu-se trădati, pun semnul minus sentimentului total, care se transformă în ură. Iubirea transformată în ură (două sentimente la superlativ) e ceva mult mai logic decât stingerea pur si simplu a iubirii.
P.S. 1 Ura care a fost initial iubire nu înseamnă neapărat un sentiment manifestat explicit. Dar această ură legitimiează, cumva, iubirea, ca sentiment puternic. Altfel, nici iubirea n-a fost imensă, ci doar romantică.
P.S. 2 Cred si în ura care se transformă în iubire.
M-a iscat dAImon la o discuţie despre scrisul de mână. Povestea lui mi-a amintit un gând mai vechi, vechi de vreo treizeci şi ceva de ani.
Este vorba despre scrisul de mână.
Mi-amintesc orele de caligrafie din clasele I-IV în care mă străduiam să rotunjesc literele, să fac toate buclele alea cât mai bine. Şi-mi amintesc încântarea din clasa a V-a, când nimeni nu mai stătea îndărătul meu să verifice cum scriu, ci doar ceea ce scriu.
M-am întrebat mereu cât de departe a ajuns Angela, colega mea din banca din spate, care caligrafia fără cusur, ale cărei caiete de scriere, ireproşabile, erau mereu date exemplu.
La ce foloseşte să faci un perfect H de mână sau S de mână pe care n-o să-l mai foloseşti, în felul ăla abecedăresc, deloc? Nu-i, oare, aiurea să sileşti copiii la astfel de detalii puţin trebuincioase în loc să încerci să-i obişnuieşti cu ideea că învăţătura le foloseşte în viaţă? Ce înţeleg copiii din această caznă? Oare nu doar că şcoala e aiurea şi stupidă?
OK, caligrafia e o artă, adică era prin Evul Mediu. Acum există fonturi.
NOTĂ. Am găsit aici exemplul de mai sus şi cele de mai jos (mi-e mai simplu aşa decât să scanez abecedarul) şi, pentru cine doreşte, un îndrumar de caligrafie.
Cunoasteti vorba aia, că, după ce dai mâna cu cineva celebru, nu te-ai mai spăla un an, să nu piară senzatia. Oare omul ăsta pictat cu ce sentiment îsi spală câinele de pe pumn?
Hai, noroc! Adică, eu n-as da mâna cu vulturul ăsta plesuv. Pentru că mi-as vrea-o înapoi, intactă.
Voi publica, în acest weekend, niste picturi pe mână. Să zicem, la zece seara si la zece dimineata. Le-am primit prin e-mail. Presupun că e o serie care a circulat mai mult decât de la G.P. până la mine. Dacă sunteti multi care le-ati mai văzut, mă voi opri. Dacă stiti cine sunt autorii (pictură + foto), vă rog să-mi spuneti.
Am în memoria telefonului numere ale unor apropiaţi care au murit. Ştiu că niciodată n-o să le mai folosesc, dar nu le pot şterge. Dacă aş face-o, aş accepta că ei au murit.
În satul Marginea, de lângă mănăstirea Suceviţa, am fotografiat un contrast: limuzina şi căruţa. Sunt multe contraste acolo. De exemplu, am căutat cu lumânarea case vechi, de Muzeul satului, şi am găsit mai ales viloace frumuşele. A mers bine turismul în zonă, s-au tăiat ceva păduri şi s-au întors oamenii cu bani de pe şantierele italiene şi hispanice. Oricum, e plăcut, iar kitschul local – acceptabil.
Sorin a început să mă/ne răsfete. Am primit două fotografii de la el, însotite de următoarele rânduri:
„Pentru ca astazi (n. mea – ieri) viitorii studenti participa la festivitatea inmanarii carnetului, uite doua imagini pentru blog. Am intrat in Europa, bine ca nu au fost victime.”
„PA-uri si mirări”. Foto: Sorin Stanciu
„Alt semn, altă mirare”. Foto: Sorin Stanciu
În timpul unei discutii m-am trezit că am construit o piramidă pe hârtie. Deseori, chestia asta mă ajută, mâzgălitul adică. Nu ştiu ce m-a apucat să scanez această prostioară. Mai mult, îmi dau seama că e o indecenţă s-o postez aici. Şi, totuşi, o fac.
Să-mi trag niţel sufletul, îşi zisese. Nu că ar fi obosit, deşi zbura deja de două zile. Atât trecuse de când plecase de pe casa bunicii. Barza cu inel de argint văzuse pentru prima oară Marele Oraş în urmă cu mulţi ani, dar numai acum se abătuse să vadă, totuşi, cum e. Cum să fie? Înspăimântător! Era să-şi piardă sufletul printre nişte cabluri, îngrozită de forfotă şi fierbânţeală. De aceea schimbase altitudinea. Aici, la etajul opt, părea mai linişte. Deşi aflase deja secrete cam fără perdea, care aproape o înmărmuriseră.
Am observat-o îndelung. La început, am crezut-o ornament, aşa nemişcată era. Apoi am văzut că se mişcă, ca şi cum ar face exerciţii de desţepenire. A stat acolo, pe balustrada ruginită a balconului de la etajul opt, preţ de mai bine de-o oră. Apoi a plecat, nu ştiu unde. Dar sper c-a ajuns.
De ziua ei, îi voi cumpăra un aparat de fotografiat. Va împlini, în curând, cinci ani. Îi place să fotografieze. E doar o joacă, poate ceva mai interesantă decât altele. Ştiu asta. Dar, de ce nu? Privesc această fotografie şi am o revelaţie, aceeaşi pe care o am zilnic: împreună cu frăţiorul ei, fetiţa mea mă face mereu să descopăr că viaţa e frumoasă. Uneori, asta scrie pe mine, dar cine ştie să citească înăuntru-i aşa, de unul singur?
E o zi de marţi. Stai inte trei combine, cinci tractoare, două remorci şi un compresor. Undeva se sudează. Zgomotul e infernal. Totul e trepidaţie, până şi norii cenuşii de deasupra se scutură, mocăneşte. Te gândeşti că vei pleca damblagit de aici.
Atunci ai văzut căprioara. Sărise dintr-un lan de porumb care, imediat după aceea, a fost culcat de o combină zgomotoasă. A început să alerge, derutată, 40-50 de metri. Apoi s-a oprit să privească în urmă. A făcut câţiva paşi înspre lanul făcut una cu praful, apoi s-a întors brusc. Ce va fi lăsat în urmă?, te întrebi.
A început să fugă iar, în salturi precise, peste rândurile tăiate regulamentar (teoretic). Preţ de câteva minute, a alergat când într-o parte, când în alta a perimetrului delimitat de combine. Din ce în ce mai agitată, a adulmecat praful mirosind a tragedie. Sălbăticiunea nu mai avea nimic sălbatic în ea. Doar o privire pierdută. Iaai văzut ochii când s-a oprit la câţiva paşi de tine. Se uita în zare, către pădurea care se vede înspre răsărit. Ai privit şi tu într-acolo şi parcă ai simţit o boare de răcoare.
Animalul s-a mai uitat o dată la tine, apoi spre lanul din care a fugit şi care nu mai e. I-ai auzit inima, poţi jură asta, inima salbaciunii, bătând nebuneşte. Apoi a făcut gestul acela surprinzător: a pornit într-o cursă nebunească. I-ai admirat goana perfectă, salturile suple, săgetarea cenuşie, precisă. Prea precisă, ţi-ai zis, şi ai înţeles.
Goană căprioarei tintea un pâlc răzleţ de porumb, din partea de nord a perimetrului. A ajuns în Raiul Admis cu o secundă înaintea unei combine hodorogite ale cărei cuţite au transformat totul în praf, ca un abur roşu-cenuşiu. Ai apucat să priveşti linia pădurii prin şuvoiul galben de porumb, după care ţi-ai simţit obrajii udaţi de ploaie (ce altceva să fi fost?).
Am fost anuntat că, până aici, au fost 499 de articole pe acest blog. Asta e o mirare. Până în momentul în care scriu, s-au dat 41.914 clickuri pe articolele respective. S-au făcut 5.080 de comentarii. Aici sunt mai multe mirări.
Cele mai multe articole au fost publicate în categoria PA: 123.
Ziua cea mai aglomerată a fost o zi miercuri – 17 iunie: 1.538 vizite. Era apogeul concursului „Omul transparent”.
Articolul cel mai citit: 82 de cuvinte despre mine (742 de citiri). Ar trebui să-l revăd, poate, dacă e asa faimos 😛
Al doilea articol la număr de citiri: PA-uri (500 de citiri)
Cei mai multi cititori au venit de la blogger (?): 1.560.
Urmează cei trimisi aici de dincolo (1.532)
si de Cristina (1.011). Pe locul al patrulea la „furnizori de cititori” e blogul pierdut al Ancăi… (633).
Cele mai multe căutări pe google care au condus spre acest blog au fost cele care au cerut „calin hera” (230) si „pa-uri” (192). Oarecum logic.
Multe rezultate terminate în click au dat „muzeul satului” (159), „predică la cununie” (123), „muzeul satului bucuresti” (93), „predici la cununie” (70) si „bărci” (64)
Cel mai mult s-a plecat de la mine către Naiv (132), Gabi (122) si LePetitPrince (102)
Cam astea-s statisticile pe care le-am aflat acum. Ne vedem cu altele peste 500 de articole.
I-am întâlnit cu totul si cu totul întâmplător. Stiam că există, că sunt frumosi si întelepti. Stiam că fac bine altor oameni, celor în carne si oase. Stiam că sunt ca niste rădăcini. Că nu vorbesc, vreau să zic, nu vorbesc asa, cum stim noi, cu cuvinte omenesti.
Atunci când i-am văzut, m-am mirat că sunt atât de multi. M-am indigant văzând că au, fiecare, câteo etichetă. Cincizeci si nouă de lei bucata. Poti pune, oare, pret unor oameni?, m-am întrebat.
Ardelean fiind, am realizat abia după ce m-am despărtit de ei că as fi putut, la o adică, să-mi cumpăr si eu unul. Dar, măcar, i-am fotografiat. Le-am luat un pic din suflet, fără a mă face stăpân al lor.
Sus, e un grup de oameni. Sfătosi. Jos, e unul pe care l-am văzut din fată. Cred că e un el
Sus, e unul pe care l-am văzut din spate. Cred că e o ea
Aici m-am mai dumirit. Însă ăsta (faza cu ghivecele de la Ikea) e doar un camuflaj.
P.S. Fotografiile au fost făcute cu telefonul.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 