Archive for ‘ZideZi’

29/04/2009

Mănuşile lui Răzvan Lucescu

Eram prin gimnaziu când a venit un băiat nou în oraş. Ştiusem de tatăl lui, era erou local încă din primele zile după sosirea în Hunedoara. Cu Răzvan m-am întâlnit faţă în faţă după câteva luni. Începuse „să plimbe” o fată din blocul vecin. Eram copii, chestia cu fetele era aşa, de chichi. Aşa că am trecut repede la fotbal.
În jurul celor trei blocuri cu câte două etaje din cartierul O.M. erau câteva terenuri grozave. Unul era chiar impresionant, iarbă cât vezi cu ochii (o dată, verişorii mei din Bucureşti s-au mirat teribil că noi „călcăm” zona verde. O călcam, pfui ce-o mai călcam!). Acum, pe pajiştile alea sunt două blocuri cu câte 4-5 scări fiecare.
Revenind, Răzvan era băiat bun, adică, deşi bucureştean, nu era încrezut. Deşi taică-său era mare sculă, îi strigau oamenii numele pe stadion, îl aplaudau, făcea minuni, Răzvan era de gaşcă.
Niciodată portar-înaintaş, doar portar
Un lucru m-a intrigat la el. Avea, fireşte, echipament trăznet. Adică, în echipele noastre, erau destui jerpeliţi (dar pe ăia cu ghete nu i-am lăsat niciodată să joace cu noi, ne cotonogeau şi fără să vrea!). Ne scriam numere cu cretă pe spatele tricourilor, jucam cu mingi de treişpe sau de op’şpe şi câtă pasiune puneam. Ce vremuri! Însă Răzvan avea super echipament, îţi lua ochii.
Dar nu pricepeam de ce vrea, mereu, să stea în poartă. Adică, ar fi putut alege să joace în faţă. Chiar dacă era cu un an sau doi mai mic decât noi, l-am fi lăsat, fie şi numai de dragul echipamentului. Dar el voia în poartă, între două beţe înfipte în pământ, două pietroaie sau, după caz, două bluze de trening făcute mototol.
Nu-mi amintesc dacă apăra bine. Adică, era mai bun, în orice caz, decât amatorii de portar-înaintaş care eram noi, pe rând. Nu mai ştiu nici dacă eram, de regulă, în echipă cu el sau în echipa ailaltă. Dar îmi amintesc mănuşile. Erau mănuşi de fotbal, de portar adevărat. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce însemna asta pentru noi, puştanii care mergeam duminică la stadion (portari, pe rând, Ion Gabriel, Alexa, Ioniţă – Lobonţ a apărut târziu după aceea) şi care, când eram în poartă, apăram cu mâinile goale.
Meci pe terenul de zgură
Încă una cu Răzvan. Eram printr-a opta, cred, şi am avut un meci pe terenul de zgură cu şcoala patru. Eu jucam la mijloc, sufocat de terenul de-o sută, Răzvan făcea parade în poartă, iar arbitrul meciului, fostul atacant al Corvinului, Cojocaru, ţinea puternic cu noi. Cred că i-am bătut până la urmă pe ăia de la şcoala patru, cred şi că eu nu am apucat finalul meciului pe teren, dar mi-a rămas amintirea asta, că arbitrul a ţinut cu noi pentru că-l aveam pe Răzvan în echipă.

Una peste alta, mă bucur pentru Răzvan, azi. Mare lucru să antrenezi Naţionala! Eu cred că va face treabă bună, cred că merită din plin această şansă; şi n-o zic numai de dragul puştanilor care băteau mingea prin O.M. în urmă cu 25 de ani.

29/04/2009

Case din centrul vechi al Hunedoarei

Săptămâna trecută am fost la Hunedoara. M-am plimbat cu fiu-meu prin centrul vechi. I-am povestit că, pe vremuri, vremuri încă dinainte ca eu să mă fi născut (asta i se pare de-a dreptul preistorie; el are acum 7 ani și 9 luni), pe acolo erau clădiri foarte frumoase. Însă combinatul le-a prăfuit, poluarea le-a măcinat, iar administraţiile comuniste le-au lăsat în paragină sau le-au dărâmat de-a dreptul, concentrându-se pe cartierele de blocuri.
Şi tot povestindu-i, am întâlnit câteva astfel de clădiri, încă în picioare. Când m-am prins că aş putea scrie despre ele, am şi fotografiat câteva. Cu telefonul.
19042009006

Pe-asta dărăpănată am studiat-o niţel. Mi-a plăcut faptul că fiu-meu nu s-a plictisit, a participat la jocul meu de-a hai să ne imaginăm cum era când era frumoasă, nouă, ce făceau oamenii ăia, cum trăiau, cum se distrau.
Apoi, paşii ne-au purtat spre Castel. N-am putut scăpa de impresia de paragină, deşi castelul arată mult mai bine acum decât în urmă cu câţiva ani. Am traversat râul Zlasti pe o punte din care, la mijloc, lipseau vreo două scânduri. Asta l-a încântat pe fiu-meu. Până acolo ne-am ţinut de mână. Acolo a vrut să meargă singur şi să sară peste „hău”. Apoi s-a căţărat pe lângă ziduri, a căutat intrarea în tunelul scret care leagă Castelul de Cetatea Devei şamd. Am fost şi înăuntru, dar numai un pic, că eram aşteptaţi la masă. Fiu-meu și-a luat un album pe care l-a studiat apoi, temeinic.
19042009005
La întoarcere, am trecut încă o data pe lângă o casă de pe colţ (priviţi ce sănătoasă pare, chiar şi aşa, părăginită), între două străzi de la poalele dealului Castelului.
19042009
Apoi m-am oprit să fotografiez o casă minunată de pe drumul, cu sens unic, către piaţă, la intersecţia cu Popa Şapcă. Cei care aveţi habar de Hunedoara o ştiţi cu siguranţă, e de-a dreptul frumoasă. Na, că m-au năpădit amintirile.
19042009007

24/04/2009

Plimbăreţ într-un oraş străin

 

După ce a studiat fenomenul vreme de 20 de ani, de când a venit la Bucureşti, un amic a formulat „Teoria plimbareţului printr-un oraş străin”.

 

Potrivit ei, dacă eşti într-un oraş străin, alegi să întrebi unde e cutare loc exact pe acela care se află în aceeaşi situaţie cu tine: e la fel de dezorientat. 

 

Amicul meu a verificat teoria de nenumărate ori, din momentul în care, la Gara de Nord, l-a rugat pe un sucevean să-i spună cum să ajungă în Fizicienilor şi până când, astă-vară, în timp ce le arăta biserica anglicană unor prieteni din Germania, unul dintre aceştia a fost întrebat, dintr-o maşină cu număr de Sibiu, care e drumul spre Piaţa Amzei. 

 

Explicaţia din spatele acestei teorii este aceea că, atunci când eşti singur şi nedumerit, cauţi, instinctiv, compania cuiva la fel de buimac; nu te duci către vreunul sigur de el pentru că asta te-ar intimida prea tare, te-ar face să simţi prea mult disconfort. 

 

Autorul teoriei a mai descoperit un lucru interesant: niciodată nu a dat în Bucureşti peste cineva care să recunoască că nu poate să-l ajute. Cei mai mulţi au fost săritori şi, siguri pe ei, l-au trimis în altă parte. Unii, excesiv de amabili, l-au însoţit cale de zeci de metri până la câte o intersecţie în care, dintr-o dată grăbiţi, s-au scărpinat în cap, s-au scuzat şi i-au zis să mai meargă puţin şi să întrebe pe altcineva. 

 

De o vreme, amicul meu a căzut pe gânduri. S-a întâmplat după ce şi-a făcut concediul prin câteva capitale europene, unde a vrut să-i dea teoriei anvergură internaţională. A fost însă şocat când a văzut că acolo nu e nevoie să întrebi. Oricât de întortocheat ar fi oraşul, oricât de mare forfota şi oricâte linii ar avea metroul, trebuie să fii prost ca să te rătăceşti. 

 

Secretul e la mintea cocoşului şi nu cere un efort imposibil din partea adminstratiei: la fiecare staţie de metrou poţi primi harta mijloacelor de transport în comun, în intersecţiile importante există marcaje clare şi, practic, riscul de a rata e minim. Poate şi de aceea oamenii de acolo par mai destinşi; n-au grija că trebuie să intre în vorbă cu necunoscuţi ciudaţi, cu accent străin.

 

 

NOTĂ. Am scris acest text în urmă cu vreo doi-trei ani. L-am publicat în Evz și l-am descoperit adineauri, din întâmplare. Mă gândesc însă la această teorie a plimbăreţului într-un oraş străin de multă vreme, încă dinainte de facultate, când „o pățeam” în timpul vizitelor pe care le mai făceam, liceean fiind, prin București. Mi s-a părut o teorie fascinantă, pe care am verificat-o și răsverificat-o de nenumărate ori. Fiindcă, v-ați dat seama, plimbărețul cu pricina eu eram, dar ar fi putut fi oricare dintre voi.

22/04/2009

Urare foto de Paşte (by Sorin Stanciu)

Am primit o urare foto de Paste, de la Sorin Stanciu. Titlul e cinic, adică e foarte Sorin: „Urmăm noi”. Fotografia e super, adică tot foarte Sorin S. urmam-noi

14/04/2009

Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

 

– Ei, cum îmi stă?

– Grozav.

– Nu era mai frumoasă aia cu bretele?

– Ba da.

– Crezi că se potriveşte cu cizmuliţele alea cu ciucurei?

– Poate.

– Mă duc să probez şi pantalonii. Să-i iau totuşi pe ăştia roz?

– Ştiu şi eu?

– Mda, ai dreptate, nu cred că merg. Îi probez totuşi.

– Bine.

– Mulţumesc, iubitule, că ai atâta răbdare.

– Ei, şi tu.

– De când staţi aici?, întreabă un coleg de suferinţă, după ce tânăra se întoarce în cabina de probă.

– Două ore.

– A ales ceva?

– Încă nu.

 

 

08/04/2009

Uşa zgripţuroaicei din codrul fermecat (foto: Sorin Stanciu)

Am primit o fotografie de la Sorin Stanciu. Sec şi simplu. Cum eu, însă, sunt mai complicat de felul meu, am deschis un dialog. Îl redau:

Eu: Dă-mi, te rog, nişte detalii despre această fotografie.
Sorin Stanciu: Fotografie realizată în 1 apr. 2009, cameră Panasonic focală 70mm F-stop 4.5 ISO100.
Eu: Domnu’ artist, unde e făcută, ce reprezintă?
Sorin Stanciu: Uşă din lemn decorată cu elemente florale.
Eu: Om bun, e o uşă anume? Uşa bisericii nu ştiu care? Uşa casei unei bătrâne din Arad, veche de 89 de ani? (Bătrâna, ușa?) Sau cum?
Sorin Stanciu: Este uşa zgripţuroaicei din codrul fermecat.

Prin urmare, așa să-i rămână numele. Acum, iată si fotografia.

deco
Uşa zgripţuroaicei din codrul fermecat

07/04/2009

Conversaţie la Cal

Azi-dimineaţă am fost la Cora. Întâlnire cu Iepuraşul. În timp ce încărcam pachetele în portbagaj (parcasem în zona Cal), am auzit o voce:
– Cred că o să mă spânzur până acasă.
N-am crezut că e pentru mine, aşa că mi-am văzut de treabă. Era soare, era plăcut, îmi dădusem jos haina, eram doar în tricou. Dar am auzit iar:
– Cred că o să mă spânzur până acasă.
Atunci am întors capul. Era o femeie care îşi oprise căruciorul cu cumpărături în dreptul meu. Avea un pardesiu maro pe ea şi o helancă tot maro, un maro mai închis. Exact asta şi voia să-mi spună, că e cam gros îmbrăcată.
– Am crezut că o să fie mai răcoare, cred că mă spânzur până acasă, a mai zis.
– Da, i-am răspuns, e cald.
N-am ştiut ce altceva să-i zic, nu excelez la capitolul spontaneitate, dar se pare că a fostr OK. Mi-a surâs şi a plecat mai departe.

Mă tot întreb de ce a avut nevoia să-mi vorbească. Se simţea prost că e îmbrăcată neadecvat? Primăvara şi toamna ni se întâmplă ades lucrul ăsta, să credem că afară e mai cald sau mai frig decât este în realitate. Nu e vina noastră, așa e în anotimpurile de trecere. Iar femeia nu era o puştoaică, știa cum e cu primăvara, deci nu cred că s-ar fi putut simţi stânjenită în acest fel. Atunci? Voia doar să facă, niţel, conversaţie? Se oprise să-şi tragă sufletul în dreptul unui om şi i s-a părut firesc să schimbe două-trei vorbe? Poate.
Până la urmă, faza cu spânzuratul era doar o figură de stil. Era o parte a unei posibile conversaţii.

05/04/2009

Pescari în Bucuresti

HotNews.ro a organizat un concurs, „Vreau o Românie curată” (ed. II) care a produs câteva lucruri remarcabile. În general, nu mă dau în vânt după mofturi ecologiste. Nu fiindcă n-as crede în ecologism, ci pentru că mi-e silă de ecologisme de consum

Dar filmuletul ăsta care a câstigat Marele premiu (Marele premiu: Balada pescarului în Bucuresti / Autor: Viorel Ilisoi) mi-a plăcut. De vină pot fi si versurile după „Mistretul” lui Doinas, inclusiv finalul.

 

02/04/2009

Glumă foto, de Sorin Stanciu

La una, cel mult două zile după ce am publicat fotografii si câteva vorbe despre experienta amazoniană Lianei Oprea, Sorin Stanciu a făcut o glumă, nitel amară: „Mă pregătesc să explorez jungla arădeană, asa că, dacă vii pe aici, sunt pregatit.”
O glumă foto, fireste.

culcus-11

25/03/2009

Munţii Retezat, cauza pierdută. Sau nu?

 

 În acest moment, pentru Parcul Naţional Retezat lucrurile par fără speranţă. La campionatul mondial de clickuri a căzut, în vreo lună jumate, de pe locul 4 pe locul 18. 

 

 Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele: este vorba de un sondaj global în urma căruia se vor alege 21 de minunăţii naturale care vor intra în finala calitativă pentru clasamentul celor 7 minuni naturale ale lumii. Un joc. Poate. Dar cred că e ceva mai mult decât atât. Un loc în finală implică posibilitatea unei popularizări mondiale la care e greu de ajuns altfel.

 

 Revenind, poate că, cinstit vorbind, locul 4 era prea mult. Dar locul 18 e prea puţin, oricum ai judeca lucrurile. Adică nu oricum. Pentru că există explicaţii. Una dintre ele este aceea că, la acest nivel, două-trei articole prin ziare nu sunt de ajuns. Priviţi aici câteva mostre de campanie făcută de autorităţi din alte ţări. 

 

 09_douro_smarts_vote

 

0810_concert_photo1

 

0902_english-flyer-n7w-2nd-phase

 

0902_n7w-invitation-vote-for-table-mountain

 

 

 Pe vremea când povestea cu minunile avea potenţial, s-a ivit ideea unui Comitet de sprijin (necesar pentru trecerea în faza următoare). Comitetul trebuia girat de o autoritate publică naţională (a fost Regia Națională a Pădurilor). La un moment dat, am apărut şi eu în peisaj. Nu vreau să vorbesc acum despre şedinţa la care am participat. Spun doar că lucrurile sunt încremenite. Oricât aş scrie eu la ziar (şi o voi face), tot încremenite vor rămâne, dacă nu ne spălam cu apă rece pe ochi. E nevoie să vă spun cât de păcat e? Şi cât de româneşte?

 

 NOTĂ. Puteți vota, dacă n-ați făcut-o încă, aici. Vă rog să o faceți.

untitled1

NOTĂ. Am adăugat un printscreen al paginii pe care se poate vota. Jos, în mijloc, e locul unde trebuie clickuit. Trebuie completate apoi niste chestii. E relativ simplu si sigur.

20/03/2009

Pasiune & implicare

dsc_9144

Am vrut să scriu despre asta de când mi-a povestit Ciprian Iancu subiectul, publicat ulterior în Evz. E despre ceva aproape de sufletul meu: echipa de fotbal din Hunedoara. Ciprian a descoperit nişte antrenori ai unor grupe de copii în care am ghicit ceva ce lipseşte atât de mult societăţii noastre: pasiune, implicare.

Nu ştiu cât de mult bravează unul din oamenii aia când spune că e gata să-şi vândă maşina, numai să nu se risipească puştanii (probabil că ştiţi: de curând, echipa Corvinul a fost desfiintată). Mi-a amintit de nea Mitică Pătraşcu, cel care a pus în ghete generaţia de aur a Corvinului, jucătorii cu care Mircea Lucescu a făcut o echipă, a făcut istorie.

dsc_9121

Privite din afară, vorbele astea par înflăcărări aiurea. Par patriotism local ieftin. Poate că e doar patriotism local. Dar ieftin nu e. Pentru că eu ştiu cum era atunci. Cum mergeam la stadion, de mână cu tata, ca la templu. Ştiu că se înjura, se scuipa, se mâncau seminţe, se huiduia.

dsc_9304

Dar mai era ceva acolo, ceva în plus. Un ceva pe care antrenorii ăştia de la copiii Corvinului se încăpăţânează să-l aibă, absolut inexplicabil pentru observatorul extern.

NOTĂ. Fotografiile au fost făcute, cum altfel?, de amicul meu Remus Suciu. Îi mulțumesc pentru că mă lasă să le folosesc aici.

20/03/2009

Obiectivul de cercei

 

    Tot „dându-ma” eu pe bloguri, descopăr o mulţime de oameni interesanţi. Adineauri am ajuns la Daniela, la care am găsit următoarea propoziţie: „Mi-am atins abia 20% din obiectivul de cercei pe 2009.”

    E ca un vers care sună aparent banal, dar care poate spune ceva despre persoana care scrie asta, te îndeamnă să ţi-o imaginezi. Cred că mă va urmări, o vreme, acest vers mai mult sau mai puţin involuntar al Danielei.

 

    P.S. Un lucru simpatic: blogul Danielei se numeşte „Blog naiv”, aproape la fel ca „Naiv prin Romania”.

 

18/03/2009

Munţii Retezat într-o nouă carte

În tinereţea mea, aia în care urcam creste şi coboram văi, aveam mereu la mine cartea din Munţii noştri. Tovarăşii mei se obişnuiseră cu această chichiţă a mea şi, desigur, erau destule momente în care îi impresionam ştiind traseul deşi îl străbăteam pentru prima oară. Când apărea câteo ediţie nouă, o cumpăram şi pe aia, iar în călătoriile mele pe munte se întâmpla să am două-trei cărţulii despre muntele respectiv.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să urc fără măcar o hartă. Şi drumeţiile prin Retezat le-am făcut, de fiecare dată, cu bibliografia într-un buzunar al rucsacului, deşi cunoşteam cărările muntelui meu drag cel puţin la fel de bine ca autorul cărţilor/hărţilor (preferatul meu a fost Nae Popescu, pe care l-am cunoscut în acei ani, prin Retezat, la cabana Pietrele; într-o primăvară le-am cunoscut şi pe fetele lui, mai ştiu că una din ele avea aproape vârsta mea, era foarte drăguţă şi se numea Romaniţa, mi-a plăcut că a numit-o aşa).

untitled

Astăzi am primit o carte despre Retezat. A apărut în acest an la Timişoara, e făcută de Marius Terchilă  şi se numeşte simplu: „Munţii Retezat – Poteci, lacuri şi piscuri”. Îmi place că descrie trasee, se vede că e făcută de un om care iubeşte muntele. Mă bucur să-l socotesc printre amicii mei şi, cu siguranţă, când voi merge prima oară prin Retezat (sper, la vară, cu copiii mei!), o voi avea la mine.

09/03/2009

O fotografie de primăvară, marca Sorin Stanciu

Am primit o fotografie și urări pentru doamna mea de la bătrânul meu prieten Sorin Stanciu. Vă arăt și vouă fotografia, are primăvară în ea. Și mă leg că voi mai posta aici fotografii ale lui Sorin, pe care îl consider a fi în top3 fotoreporteri români. Din păcate, cei mai mulți nu-l știți. Dar voi avea grijă să vă spun măcar câteva lucruri despre el și să adaug și foto. Promit!

8-martie1

P.S. Știu că am rămas restant cu alte două povești, o călătorie cu trenul, în anul de grație 2009, și povestea revistei ING și a câtorva tineri entuziaști din jurul ei, așa cum mi-o mai aduc eu aminte. Dar va veni și ziua aceea!

05/03/2009

Din întâmplările unui ardelean rătăcit prin Bucureşti

Vedere din staţia de metrou Piaţa Victoriei 2

Vedere din staţia de metrou Piaţa Victoriei 2

Se spune că după maşină (tramvai, troleu, autobuz) şi după femei nu trebuie să alergi niciodată, fiindcă mereu va veni următoarea. În principiu, nu-mi plac bancurile misogine (puteţi să mă acuzaţi c-aş fi ipocrit).

Despre femei nu vreau sa vorbesc acum; cu alergatul după mijloacele de transport în comun însă am o problemă. Adevărul e că niciodată

read more »

27/02/2009

Notă la „O poezie pe zi”

Operațiunea „O poezie pe zi” a pornit de la un mic schimb de replici (Mihnea – Călin), a ajuns să se nască grație unei sclipiri a lui Mihnea și grație spiritului lui practic (în lumea blogurilor, vreau să spun) și viețuiește datorită mai ales lui Mihnea Măruță, care se ține de cuvânt și publică, zilnic, poezii. Eu am mai notat trei prieteni (mai noi sau și mai noi) care s-au „înscris” în campanie. Este vorba despre:

George Bălan

Anca

Dan Koblicska

O mențiune specială lui ceva care umbla, care urmărește cu atenție zbaterea noastră, iar, într-o zi, a publicat pe acest blog, o poezie a lui Virgil Carianopol.

21/02/2009

Ziua a treia dupã proiectul Mãruţã-Hera, ca sã-i zic acum aşa

Astãzi voi continua sã ţin în viaţã proiectul „O poezie pe zi”, pornit de Mihnea Mãruţã dupã cu o poezie scrisã de Ion Mircea. Un lucru vreau sã vã mai spun: pe Ion Mircea l-am descoperit întâi pe când aveam vreo 17 ani. Eram crud ca un burete uscat. Deci, ca sã zic asa, m-am înfruptat din versurile lui si, încet-încet, m-am tot umflat. Nu c-as fi acum vreun obez, Doamne ai milã!

Un fel de clar
Autor: Ion Mircea
„Sunt cel mai frumos din oraşul acesta”
Radu Stanca

Eu nici nu sunt din oraşul acesta,
eu am venit odată cu aurul, cu bezna,
cultiv în fiere perle din Zend-Avesta,
unduitoare ca pămătuful mi-e glezna.

Un fel de clar revărs prin palme, prin păr,
tiara din coroanele regale mi-este piele,
peste tot sunt dus şi arâtat ca un adevăr,
oamenii vin cu vase la cuvintele mele.

Dar unde nu am fost? La Epidaur,
îmi forfecasem venele.Acum e bine.
Visez că e noapte şi curge pe podea sângele meu de aur.
O ţară săracă şi-a întors privirile spre mine.

(Piramida împădurită, 1989)

Etichete: ,
13/02/2009

Retezatul, înainte de hei-rup!

Retezatul a coborât două locuri în clasamentul celor 7 minuni naturale ale lumii. Acum e pe locul 6 la categoria Parcuri Naționale. Asta nu e o veste bună; sper să nu vorbim despre un trend.

Romeo, un cititor al blogului meu, căruia îi mulțumesc pentru răbdare, face referire la un eveniment care încă nu s-a produs: cooptarea mea în Comitetul de susținere a candidaturii Parcului Național Retezat. Comitetul încă nu există oficial, din câte știu, dar confirm că am avut câteva discuții preliminare pentru a participa la „acțiune”. Săptămâna viitoare voi lua o decizie. Iar dacă mă voi băga mai adânc în povestea asta, atunci voi avea nevoie de toate ideile voastre pentru a face o figură măreață.

Până atunci, vă mai delectez cu câteva fotografii ale lui Remus Suciu, căruia îi mulțumesc încă o dată că mă ajută să vă arăt felii de frumos.

dsc01858

rhododendron-sub-varful-retezat

09/02/2009

Sărăcia şi mizeria

Într-una din zilele săptămânii trecute, am dat o raită până la Sf. Gheorghe (Covasna). Văzut de departe, orașul nu m-a impresionat. Mi s-a părut banal, oraș tipic comunist, cu blocuri cutie-de-chibrituri, cu alb-cenușiu. Când am parcat, lângă Consiliul local, o tanti de acolo mi-a cerut 3 lei pentru o oră de parcare. Mi s-a părut mult.

La colțul clădirii am intrat într-o expoziție de pictură (spațiul era un fel de ”Fond plastic” de pe vremuri), dar nu rețin cine expunea. Erau câteva tablouri ok, dacă aș fi fost în toane financiare bune poate chiar aș fi cumpărat unul. După colțul clădirii era parcul central. Niște oameni culegeau de prin copaci beculețele instalate înainte de sărbători. Am văzut și câteva grupuri de copii aflați în excursie, înainte de a urca la un local pitit bine dincolo de bibliotecă. Gulașul a fost bun, supa cremă de țelină așijderea, localul decent, cu muzică bună.

Apoi ne-am plimbat prin oraș. Am zărit statuia lui Mihai Viteazu, șantierul din jurul ei, și mi-am imaginat manifestările de 1 decembrie, printre săpături. Orașul, ridicat în trepte, pe deal, m-a dus cu gândul la Hunedoara mea. Mi-a plăcut aerul provincial, liniștit, calm, orientat spre oameni, nu spre stres, agitație.

În tot ținutul, am observat drumuri execrabile, dar peisaje minunate. Multă sărăcie, dar și multă decență. O cumsecădenie aparte. (Și mulți ulii prin copacii desfrunziți de pe marginea durmului. Am numărat cel puțin patru pe traseul Sf. Gheorghe – Brașov și, nota bene!, am fost atent și la cuibul berzei ăleia căreia i-au pus oamenii cioc artificial.)

După ce am trecut munții și am coborât de la Sinaia către Târgoviște, am avut alt fel de sentiment. Drumurile au erau la fel de proaste și peisajul chiar mai frumos (cel puțin până ce am ieșit dintre munți.) Am numărat și aici, până înspre Găești, patru-cinci ulii. Sărăcie am văzut și în partea respectivă de Regat. Dar, dacă înspre și la Sf. Gheorghe am simțit sărăcie, aici am văzut mizerie. Și asta mi s-a părut nașpa, mi-a dat un sentiment de deznădejde. În aer plutea o lipsă de speranță teribilă, o lipsă de vlagă cronică.