Autor: Lucian Murărasu
Argintul înnegrit al sfeşnicelor, două, şi urmele scurse
de ceară – chipul tău pustiit, ascunde deopotrivă :
o umbră străvezie şi un hieratic nimb – in ninsele cristaluri
transpare înmiit, acelaşi – si felurit, în parte – chipul tău
fără chip, din verniuri răzbate melancholia ingenii –
imagine răsfrântă din pata de lumină prelinsă pe obraz,
contururi ispitite de-acea întunecime, parcă ieşind din ramă,
un zâmbet ca un abur pierdut în clar-obscur ;
de aş atinge pânza, ca mângâind alt’dată,
s-ar spulbera, am teamă, odată cu pustiul –
si nimbul si aburul si umbra…..
memoria veghează de dincolo de stări.
Fructele în adăstare, pe tăvile lucind, prea-plinul de culoare
in coşuri răsturnate, grămezile abunde –
pe mesele întinse, ce-abia îşi ţin povara, ciorchinii grei
de-a valma, şi miezuri desfăcute, cu licăr viu în sâmburi ;
într-un răsfăţ de-arome – ochiul tău a secat –
un timp concav adună aceaşi risipire de pofte
neştiute – în cupe, în clondire, licorile trezite şi limpezimea lor,
savantă rânduire de saţii levantine închipuind festinul ;
de aş întinde mâna, mi-e gândul vinovat,
s-ar risipi – ştiu bine, odată cu ispita –
si gustul si culoarea si aroma …
memoria veghează de dincolo de timp.
Atlazurile albe pe lemnul ros de carii si scorojit – drapând
oglinzile in ape ce năruiesc pereţii,
apăsătoare aripi – pe bronzurile vechi aşternere pioasă,
solemnă si devreme, pe chipul tău alboare –
acoperind cu foşnet un timp neîntâmplat,
ca pleopele căzute – un soi de umilinţă
s-a cuibărit în forme, sub falduri scurse lânced,
sub netezite cute, alcătuiri învinse de-aceeaşi resemnare ;
de aş atinge faldul incremenit pe umbre,
ar dispărea, de-aievea, – odată cu prisosul –
şi forma si conturul…
memoria veghează de dincolo de lucruri.
Deschisă la-ntâmplare sau dinadins, acolo, pe-un colţ de scrin,
cu file-ngălbenite şi mirosind a seu, o carte –
pe-ncremenirea cărei s-a aşternut subţire, colbul – şi pânza
începută de un păianjen-scrib, urzind răstimpului măsura ;
„da quinci inannzi il mio veder fu maggio
che’l parlar nostra, ch’a tal vista cede”, ***
citesc şi te invoc – ochiul tău nu mai vede – sigiliile de
taină sub care stă-nţelesul, – din margine in margini – năvădite ;
de aş atinge colbul, ca presărat pe rânduri,
ar disparea-ntr-o clipă – odată cu eresul –
urma cernelii, litera, cuvântul, versul…
memoria veghează de dincolo de semn.
________________________________________
*** „De aici înainte vederea mea fu mai cuprinzătoare
Decât graiul nostru, care, la asemenea viziune, cedează. ”
(Dante – Infernul)
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
