Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Aflu de la Tudor Chirilă ceva despre Cruciada culturii, iar apoi despre concertul din 14 februarie, de la Ateneu, sustinut de Sarah Chang. De aici se pot cumpăra bilete. Eu mă văd acolo!
Poate stiti deja despre acest eveniment, acest flash mob dintr-o piata. Merită să vedeti si să revedeti.
P.S. Dati un click si aici, la Dragos Iordache; la el am găsit clipul! Iar la Dragos am ajuns gratie polimediei, un loc cu adevărat încântător si foarte util (adună multe lucruri bune din blogosferă si ajută nitel si la trafic).
E la modă întrebarea: ce credeti că promovează acest eveniment?
Bucuros să aud povesti cu final fericit, n-am vrut să accept că se moare de cancer la sân…
Adineauri am citit comentariul amicului meu, Horia Gibutiu. Am simtit nodul în gât. Si mi-a venit poftă să o ascult pe Lhasa de Sela.
Duminica trecută mi-am aşezat copiii pe canapea şi ne-am uitat la oscarizatul „Vagabond milionar„. (Mi-am adus aminte de această fază după ce am citit ceva la Maria Postu.) Îl văzusem şi insistasem vreo opt-nouă luni să-l vadă şi ai mei. Degeaba. Trebuia să le spun să nu care cumva să se uite, ca să obţin efectul contrar. Dar nu mi-a trecut prin cap să aplic schema asta simplă.
Am avut, totuşi, o satisfacţie pentru care, cred, a meritat să aştept o viaţă de preom (Aici e alt subiect la care nu mă refer însă acum.): „Tati, am înţeles de ce ai vrut de-atâta vreme să ne arăţi filmul ăsta”, mi-a zis fiu-meu. Cei doi fraţi din film tocmai evadaseră din „lagărul cerşetorilor”, fiind pentru prima oară fraţi cu adevărat.
Cunoasteti vorba aia, că, după ce dai mâna cu cineva celebru, nu te-ai mai spăla un an, să nu piară senzatia. Oare omul ăsta pictat cu ce sentiment îsi spală câinele de pe pumn?
Hai, noroc! Adică, eu n-as da mâna cu vulturul ăsta plesuv. Pentru că mi-as vrea-o înapoi, intactă.
Am aflat lucruri interesante de la Varby: cum să împăturesti un tricou în două secunde (se poate!), o fotografie interesantă , o superfată de la pagina 1 si de ce sunt japonezii cei mai buni fotografi. Am zis să vi le arăt.
De când n-ati mai fost prin Muntii Sureanu? Muntii dacilor.
Eu n-am mai fost de vreo doispe ani. Dacă vreti să faceti un drum, chiar acum, dat-vă deoparte fleacurile de zi cu zi, pentru cinci-sase minute (5:41, pentru cei care doresc precizie), si urmati-l pe Remus Suciu. Muzica o dă tot el. De la Queen.
Azi dimineată am butonat, ca tot omul cu copiii plecati în tabără. Pe TV1000 era Flash Gordon, un film pe care nu-l văzusem niciodată (dar citisem cartea, adică stiam bine melodia Queen).
Am stat până la final, bucurându-mă ca un copil de un film copilăros. Mi-a plăcut vârsta copilăriei trucajelor, jocul slab al actorilor, povestea simplă si m-am bucurat auzind replici pe care le stiam din melodie. Si Ornella Mutti!
Un astfel de film, luat la cafeaua de dimineată, îti poate face o zi frumoasă.
În urmă cu mai multă vreme am primit de la Tibi mai multe desene pe asfalt realizate de un tip prin Canada (sau SUA?). Nu mi-am notat numele tipului (sunt sigur că-l vom găsi împreună), dar am salvat fotografiile.
Omul stăpâneste foarte bine tehnica desenului în spatiu, reuseste să creeze perfect iluzia tridimensionalului.
Vă voi arăta aceste desene în zilele următoare – câte unul pe zi. Azi, în mod exceptional, vor fi două bucăti.
Desen cu „efect” tridimensional
Acelasi desen, văzut din alt unghi
UPDATE. Gratie Cristinei (si nu orbului găinilor care este persoana mea), am găsit deja omul cu pricina: Julian Beever.
Am vãzut asearã un film pe HBO, Gone Baby Gone. N-a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. Însă a fost o fază pe care vreau să v-o spun. Un tip, detectiv particular (jucat de Cassey Affleck), trebuie să găsească o fetiţă dispărută. O găseşte abia spre sfârşitul filmului, dar se confruntă cu o dilemă: răpirea fusese înscenată.
Fetiţa ajunsese la o familie cumsecade, o aştepta un viitor cel puţin decent. Fusese, cu alte cuvinte, salvată de la doi părinţi naşpa, traficanţi de droguri, drogaţi mai mereu, care, de exemplu, o lăsaseră odată pe fetiţă în maşină vreo doua oră, în bătaia soarelui de august, în vreme ce merseseră la o partidă de cocaină în grup, pe o plajă.
Ei, bine, când a descoperit adevărul, când s-a dus s-o ia de acolo, a avut o discuţie-răscruce cu „tatăl” adoptiv al fetei (Morgan Freeman). „O duci înapoi, la o viaţă ratată? Ce-i vei spune peste 30 de ani femeii disperate, cu o droaie de copii pe care nu va avea cu ce să-i hrănească, cu un soţ beţiv care o bate?”, l-a întrebat Freeman. „Dar ce-i voi spune femeii de succes de peste 30 de ani când mă va întreba de ce, dacă am fost plătit s-o găsesc, s-o duc la mama ei naturală, nu mi-am ţinut promisiunea, am ascuns adevărul, deşi l-am aflat?”, a replicat detectivul (căruia ca-şi-soţia i-a pus în vedere că, dacă anunţă că a găsit fetiţa, îl părăseşte).
Voi ce aţi fi făcut?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 