Călin Hera. PA-uri şi mirări

“Călin Nebunu’ trage cu tunu’ noaptea la unu”. În copilărie, cântacelul îl enerva. Era ca o înjurătură urâtă să i se spună Nebunu’. S-a liniştit când a aflat că, la Eminescu, Călin Nebunu’ înseamnă Călin Năzdrăvanul. Dar tot îl supără continuarea „si omoară raţele, le mănâncă matele”. Bleah!
Mai apoi, a trage cu tunu’ a căpătat nuanţe erotice. Ceea ce, fireşte, l-a cam măgulit.

Iar acum, la bătrâneţe, nu se mai poate controla şi mai bubuie în somn. Noroc că soţia doarme dincolo fiindcă… NU ÎNCAPE

NOTĂ. Acest text necesită o explicație. Mai precis, acel NU ÎNCAPE final. Unul din clasicii PA-ului din Pahico obisnuia să-si încheie PA-urile asa, cu NU ÎNCAPE. Era forma lui de modestie si de „protest” fată de limitarea de 500 de semne. A devenit, în timp, marcă înregistrată. Fireste, atunci când găsesti o formulă prin care NU ÎNCAPE continuă textul, se poate obtine un oarecare efect sprintar, sugubăt.

Avea ochii închişi. Încerca să-şi ţină starea aceea specială îndărătul pleoapelor. În vis, citea pagini întregi, scrise impecabil. În semitrezie, sau cum s-o spune, transcria grăbit pe caietul pregătit de cu seară, ceea ce tocmai citea în vis. Citea mai repede decât scria, lucru supărător dimineaţa, la descifrarea mâzgăliturilor. Ora 4.00 l-a găsit dormind. Odată s-a gândit să monteze o cameră de filmat în dormitor, să se dumirească: în acea oră binecuvântată era el sau se transforma în altcineva?

Domnului inginer nu-i plac subiectele cu tentă sexuală, deşi lucrează pe şantier. Dar îi place doamna expert PR şi îi place când, în timp ce fac dragoste, ca acum, ea îi spune ce simte exact atunci când simte. Vecinii s-au obişnuit cu zgomotul specific şi, îşi închipuie domnul inginer, singurul lor regret este că nu-l pot distinge mai clar.

Acum, domnul inginer îşi ţine respiraţia, cât să audă, limpede, bătaia de la miezul nopţii a pendulului pe care de atâtea ori l-a admirat în holul vecinului.

Îmi place peştera. Când plouă, nu plouă. Când e frig nu e frig, când e rece nu e rece. Îmi place femeia din peşteră. Miroase bine. N-am vrut s-o mănânc. N-am mâncat-o. O am şi acum. O încalec. Ţine de cald. Şi mai e ceva. Nu pricep ce. Îmi place. E bine.
Îmi place la râu. Am încălecat o femeie la râu. Azi. Mirosea bine. I-am dat o broască. Mi-a dat un peşte. Îmi place să mănânc broască şi peşte. Mai mult peşte. Mănânc peşte în peşteră. Îmi place.

Depăşisem pe linia continuă şi el, prezent la datorie, mi-a făcut semn să trag pe dreapta.

Era o zi frumoasă pe dealurile Hârşovei. L-am rugat să mă ierte.
– Am greşit, promit să nu mai depăşesc niciodată pe linie continuă, am zis.

M-a lăsat să plec. M-am mirat şi eu. Nu i-am dat nici măcar o ţigară. Dar m-am ţinut de promisiune timp de 11 ani.

Ieri l-am văzut în intersecţie la Romană. Îl avansaseră, deci. Ploua rău, era frig şi aglomeraţie mare. O zi mizerabilă!

Dar poate că nu era, totuşi, el.

Îl pândise pe frate-său câteva zile la rând. Intra în camera lui practic fără motiv şi ieşea repede, după ce arunca o privire pe biroul liceanului. Ştia de la început ce caută, ştia şi de ce, dar n-a recunoscut nici măcar în sinea lui că pusese ochii pe cariocile frumoase pe care scria, avea să afle ieri, după ce le şterpelise din sertarul de la mijloc, „permanent marker”.

Acum e în lift, a apăsat butonul 10 şi încă nu s-a hotărât ce să scrie, unde să scrie şi ce culoare să folosească întâi.