Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Vedere din staţia de metrou Piaţa Victoriei 2
Se spune că după maşină (tramvai, troleu, autobuz) şi după femei nu trebuie să alergi niciodată, fiindcă mereu va veni următoarea. În principiu, nu-mi plac bancurile misogine (puteţi să mă acuzaţi c-aş fi ipocrit).
Despre femei nu vreau sa vorbesc acum; cu alergatul după mijloacele de transport în comun însă am o problemă. Adevărul e că niciodată
Provocat de un articol* surprinzător din blogul lui Mihnea Măruţă, voi ridica mănuşa.
Despre ce este vorba: Mihnea a publicat, ieri, câteva poezii scrise de Radu Tudoran. Nu știu ce l-a apucat, dar l-a apucat bine. I-am zis că n-ar strica să citim măcar o poezie pe săptămână; hai, lunar. De ce nu zilnic?, mi-a răspuns. I-am zis că mi-am imaginat că eu sunt cel mai naiv om din România.
Dar, de ce nu?
Așa că, o vreme, vă voi asasina cu poezii scrise de mine. Mai precis, de Călin Hera, cel de acum 20 de ani. Acela care era, probabil, mai bun decât cel de acum. Mă plec astfel în fața lui și încerc să-mi amintesc cât mai des că trebuie să-ncerc să-i semăn.
UPDATE. Deocamdată, după știința mea, la „proiectul” O poezie pe zi va participa amicul meu Dan Koblicska, clever pentru colegii din Pahico.
* Iertați-mă că nu sunt încă familiarizat cu limbajul specific. Cum se numește ceea ce publicăm pe blog? Postare sună aiurea.
Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins.
Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit.
Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei?
Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură.
Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film suprinde doar o secvenţa, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţi-o antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei.
Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurta (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de aproximativ 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului.
Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Aflam deunăzi, că la Tokio merge foarte bine afacerea literaturii sms. E vorba de texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştiga frumuşel, se pare.
Un prieten bun mi-a spus că literatura sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate.
Eu cred, totuşi, că proza arhiscurta merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansa. Poate că e o şansa minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare, Grupul Pahico, care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte.
Ieri dimineata, cand am dus-o la gradinita pe fiica mea, Carina, fulguia. Fulguia de frig, marunt si rar, dar vestea ca „ninge” a facut-o sa sara din pat (altfel mi-ar fi fost mai greu sa o trezesc). Azi dimineata n-a mai nins nici atat, dar cand Carina a deschis ochii asta m-a intrebat, daca ninge.
Cred ca merita vorbit despre fascinatia pe care o au copiii in fata ninsorii, in fata zapezii sau macar a ideii de zapada (cel putin in zona noastra, cu clima care, pe vremuri, se numea temperata).
Ieri dimineata, Carina isi facea planuri, spunea ca vom face om de zapada si era foarte bucuroasa la acest gand (insa nici macar pe parbriz nu se asternuse nea). Adevarul e ca, in vacanta de Craciun, poate cel mai fericiti copiii mei Carina si Radu au fost cu ocazia iesirii de la Ranca unde s-au zbenguit prin zapada.
Zapada, nea, omat, nameti, troieni. Cinci cuvinte frumoase care denumesc acelasi lucru. Aproape ca-mi pare rau ca nu sunt folosite toate frecvent si, da, imi pare si mie rau ca e luna ianuarie si inca nu am avut nea pe strazi, omat pe case, troieni pe marginea drumului, nameti pe dealuri, ca n-am avut din ce sa facem un om de zapada, acolo.
Mi-a luat mult timp pana sa deschid un blog.
La inceput, mi s-a parut ceva aiurea. Mi-amintesc cum incerca Bradut (Alex Ulmanu) sa-mi explice cu ce se mananca bloggeritul, in urma cu vreo trei ani. Cred ca eram prea ocupat sau mintea mea era prea obosita; chestia e ca nu m-a interesat.
Acum mi se pare aproape necesar sa comunic si asa. Cred ca va fi, mai degraba, ceva intre jurnal si Pahico (initiatii stiu despre ce e vorba). Adevarul e, insa, ca in clipa asta habar n-am daca si cum se va dezvolta aceasta intreprindere. Inca invat butoanele. Dar sper sa descoperim impreuna ceva ca lumea.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 