Călin Hera. PA-uri şi mirări

Am ajuns într-un loc unde se vorbea despre „dulcele” copilăriei.
Am întredeschis ochii si mi-am dat seama că astea sunt unele dintre cele mai grozave amintiri, cele despre bunătătile din copilărie. Înainte de „dulce”, îmi amintesc felia groasă de pâine cu untură si ceapa verde, luată direct din grădină, cu care mă omenea Omama, bunica mea. Si tot ea îmi oferea pâine muiată în apă si tăvălită apoi în zahăr. Mi se părea atunci, la 4-5 ani câti aveam, că nimic nu poate fi mai gustos.
Sau „laptele colorat cu zahăr” pe care-l beam împreună cu verisorii mei, la Horezu. Si tot acolo, prunele uscate pe care le făcea bunica mea si magiunul de prune cu miez de nucă. Ori laptele de pasăre, cu vanilie, desert clasic la noi acasă, alături de crema de zahăr ars ori tortul cu cremă de nuci si blat de albus. Nu mâncam cereale cu lapte dimineața, mâncam gris cu lapte si cu dulceată de visine sau de căpsuni. Ah, si pasta de măcese! Si cornuletele pe care le făcea mătusa mea, tăvălite prin zahăr pudră pe care tot ea îl prepara.
Cred că mă opresc aici, să n-o iau razna.
Mai fac doar două observatii: 1) observ că era mult zahăr la mijloc si 2) trebuie să mă gândesc care vor fi amintirile culinare ale copiilor mei – îi feresc cât pot de „mec”, dar le fac rareori cremă de zahăr ars…

Eram prin gimnaziu când a venit un băiat nou în oraş. Ştiusem de tatăl lui, era erou local încă din primele zile după sosirea în Hunedoara. Cu Răzvan m-am întâlnit faţă în faţă după câteva luni. Începuse „să plimbe” o fată din blocul vecin. Eram copii, chestia cu fetele era aşa, de chichi. Aşa că am trecut repede la fotbal.
În jurul celor trei blocuri cu câte două etaje din cartierul O.M. erau câteva terenuri grozave. Unul era chiar impresionant, iarbă cât vezi cu ochii (o dată, verişorii mei din Bucureşti s-au mirat teribil că noi „călcăm” zona verde. O călcam, pfui ce-o mai călcam!). Acum, pe pajiştile alea sunt două blocuri cu câte 4-5 scări fiecare.
Revenind, Răzvan era băiat bun, adică, deşi bucureştean, nu era încrezut. Deşi taică-său era mare sculă, îi strigau oamenii numele pe stadion, îl aplaudau, făcea minuni, Răzvan era de gaşcă.
Niciodată portar-înaintaş, doar portar
Un lucru m-a intrigat la el. Avea, fireşte, echipament trăznet. Adică, în echipele noastre, erau destui jerpeliţi (dar pe ăia cu ghete nu i-am lăsat niciodată să joace cu noi, ne cotonogeau şi fără să vrea!). Ne scriam numere cu cretă pe spatele tricourilor, jucam cu mingi de treişpe sau de op’şpe şi câtă pasiune puneam. Ce vremuri! Însă Răzvan avea super echipament, îţi lua ochii.
Dar nu pricepeam de ce vrea, mereu, să stea în poartă. Adică, ar fi putut alege să joace în faţă. Chiar dacă era cu un an sau doi mai mic decât noi, l-am fi lăsat, fie şi numai de dragul echipamentului. Dar el voia în poartă, între două beţe înfipte în pământ, două pietroaie sau, după caz, două bluze de trening făcute mototol.
Nu-mi amintesc dacă apăra bine. Adică, era mai bun, în orice caz, decât amatorii de portar-înaintaş care eram noi, pe rând. Nu mai ştiu nici dacă eram, de regulă, în echipă cu el sau în echipa ailaltă. Dar îmi amintesc mănuşile. Erau mănuşi de fotbal, de portar adevărat. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce însemna asta pentru noi, puştanii care mergeam duminică la stadion (portari, pe rând, Ion Gabriel, Alexa, Ioniţă – Lobonţ a apărut târziu după aceea) şi care, când eram în poartă, apăram cu mâinile goale.
Meci pe terenul de zgură
Încă una cu Răzvan. Eram printr-a opta, cred, şi am avut un meci pe terenul de zgură cu şcoala patru. Eu jucam la mijloc, sufocat de terenul de-o sută, Răzvan făcea parade în poartă, iar arbitrul meciului, fostul atacant al Corvinului, Cojocaru, ţinea puternic cu noi. Cred că i-am bătut până la urmă pe ăia de la şcoala patru, cred şi că eu nu am apucat finalul meciului pe teren, dar mi-a rămas amintirea asta, că arbitrul a ţinut cu noi pentru că-l aveam pe Răzvan în echipă.

Una peste alta, mă bucur pentru Răzvan, azi. Mare lucru să antrenezi Naţionala! Eu cred că va face treabă bună, cred că merită din plin această şansă; şi n-o zic numai de dragul puştanilor care băteau mingea prin O.M. în urmă cu 25 de ani.

Săptămâna trecută am fost la Hunedoara. M-am plimbat cu fiu-meu prin centrul vechi. I-am povestit că, pe vremuri, vremuri încă dinainte ca eu să mă fi născut (asta i se pare de-a dreptul preistorie; el are acum 7 ani și 9 luni), pe acolo erau clădiri foarte frumoase. Însă combinatul le-a prăfuit, poluarea le-a măcinat, iar administraţiile comuniste le-au lăsat în paragină sau le-au dărâmat de-a dreptul, concentrându-se pe cartierele de blocuri.
Şi tot povestindu-i, am întâlnit câteva astfel de clădiri, încă în picioare. Când m-am prins că aş putea scrie despre ele, am şi fotografiat câteva. Cu telefonul.

Pe-asta dărăpănată am studiat-o niţel. Mi-a plăcut faptul că fiu-meu nu s-a plictisit, a participat la jocul meu de-a hai să ne imaginăm cum era când era frumoasă, nouă, ce făceau oamenii ăia, cum trăiau, cum se distrau.
Apoi, paşii ne-au purtat spre Castel. N-am putut scăpa de impresia de paragină, deşi castelul arată mult mai bine acum decât în urmă cu câţiva ani. Am traversat râul Zlasti pe o punte din care, la mijloc, lipseau vreo două scânduri. Asta l-a încântat pe fiu-meu. Până acolo ne-am ţinut de mână. Acolo a vrut să meargă singur şi să sară peste „hău”. Apoi s-a căţărat pe lângă ziduri, a căutat intrarea în tunelul scret care leagă Castelul de Cetatea Devei şamd. Am fost şi înăuntru, dar numai un pic, că eram aşteptaţi la masă. Fiu-meu și-a luat un album pe care l-a studiat apoi, temeinic.

La întoarcere, am trecut încă o data pe lângă o casă de pe colţ (priviţi ce sănătoasă pare, chiar şi aşa, părăginită), între două străzi de la poalele dealului Castelului.

Apoi m-am oprit să fotografiez o casă minunată de pe drumul, cu sens unic, către piaţă, la intersecţia cu Popa Şapcă. Cei care aveţi habar de Hunedoara o ştiţi cu siguranţă, e de-a dreptul frumoasă. Na, că m-au năpădit amintirile.

După ce a studiat fenomenul vreme de 20 de ani, de când a venit la Bucureşti, un amic a formulat „Teoria plimbareţului printr-un oraş străin”.

Potrivit ei, dacă eşti într-un oraş străin, alegi să întrebi unde e cutare loc exact pe acela care se află în aceeaşi situaţie cu tine: e la fel de dezorientat. 

Amicul meu a verificat teoria de nenumărate ori, din momentul în care, la Gara de Nord, l-a rugat pe un sucevean să-i spună cum să ajungă în Fizicienilor şi până când, astă-vară, în timp ce le arăta biserica anglicană unor prieteni din Germania, unul dintre aceştia a fost întrebat, dintr-o maşină cu număr de Sibiu, care e drumul spre Piaţa Amzei. 

Explicaţia din spatele acestei teorii este aceea că, atunci când eşti singur şi nedumerit, cauţi, instinctiv, compania cuiva la fel de buimac; nu te duci către vreunul sigur de el pentru că asta te-ar intimida prea tare, te-ar face să simţi prea mult disconfort. 

Autorul teoriei a mai descoperit un lucru interesant: niciodată nu a dat în Bucureşti peste cineva care să recunoască că nu poate să-l ajute. Cei mai mulţi au fost săritori şi, siguri pe ei, l-au trimis în altă parte. Unii, excesiv de amabili, l-au însoţit cale de zeci de metri până la câte o intersecţie în care, dintr-o dată grăbiţi, s-au scărpinat în cap, s-au scuzat şi i-au zis să mai meargă puţin şi să întrebe pe altcineva. 

De o vreme, amicul meu a căzut pe gânduri. S-a întâmplat după ce şi-a făcut concediul prin câteva capitale europene, unde a vrut să-i dea teoriei anvergură internaţională. A fost însă şocat când a văzut că acolo nu e nevoie să întrebi. Oricât de întortocheat ar fi oraşul, oricât de mare forfota şi oricâte linii ar avea metroul, trebuie să fii prost ca să te rătăceşti. 

Secretul e la mintea cocoşului şi nu cere un efort imposibil din partea adminstratiei: la fiecare staţie de metrou poţi primi harta mijloacelor de transport în comun, în intersecţiile importante există marcaje clare şi, practic, riscul de a rata e minim. Poate şi de aceea oamenii de acolo par mai destinşi; n-au grija că trebuie să intre în vorbă cu necunoscuţi ciudaţi, cu accent străin.

NOTĂ. Am scris acest text în urmă cu vreo doi-trei ani. L-am publicat în Evz și l-am descoperit adineauri, din întâmplare. Mă gândesc însă la această teorie a plimbăreţului într-un oraş străin de multă vreme, încă dinainte de facultate, când „o pățeam” în timpul vizitelor pe care le mai făceam, liceean fiind, prin București. Mi s-a părut o teorie fascinantă, pe care am verificat-o și răsverificat-o de nenumărate ori. Fiindcă, v-ați dat seama, plimbărețul cu pricina eu eram, dar ar fi putut fi oricare dintre voi.