Archive for ‘Amintiri’

03/01/2011

Cireșarii mei

As vrea să pot spune în 500 de semne de ce îmi plac atât de mult cărtile lui Constantin Chirită (mi-a plăcut si trilogia „Alb”, dar, fireste, mă refer acum în special la Ciresarii).

Coperta volumului 5 al Ciresarilor. Cam jerpelită, dar foarte-foarte dragă mie.
P.S. Click pe foto pentu imagine mărită!

Prima oară am auzit de Ciresari de la un coleg de clasă (cred că eram într-a doua, spre sfârsit). Tudor îl chema (poate Tudor Silaghi, dar nu sunt sigur). Ne întreceam în lecturi, eram mândri că descoperisem plăcerea asta. Mi-a zis într-o zi că a citit el o carte, Ciresarii, care era despre niste tipi care stăteau cocotati într-un cires si aruncau cu cirese (sau sâmburi) în trecători. Mă rog, ceva de genul ăsta. Mi s-a părut deopotrivă stupid si amuzant, asa că mi-am propus să citesc si eu cartea asta. Dar n-o aveam si nu stiam unde s-o caut si, mândru, nu puteam să i-o cer lui.

read more »

27/11/2010

Servesc patria. Cu amintiri

Sunteţi deja în Bacău, dar noaptea visaţi scene de la Ferma Gemenele. Îţi aminteşti faza cu sacul de seminţe de floarea soarelui.

read more »

23/11/2010

Cum am intrat pe geam la pavilionul Belgiei & UE

Intrarea în Pavilionul Uniunii Europene de la Expozitia Mondială Shanghai 2010, fotografiată chiar în ziua inaugurării

Era o îngrămădeală simpatică, civilizată, la intrarea în Pavilionul Belgiei & UE. Părea că aceia care nu puteau intra pe usă, pătrundeau pe geam. Ca ziaristii. Îngrămădeala era sporită de puzderia de jurnalisti adusi acolo de un eveniment: prezenta lui Jose Manuel Barroso. Nu multi stiau prea bine ce e cu el, dar era anuntat în program, împreună cu informatia că omul e ceva sculă mare prin Europa. Eram prea binedispus ca să mă enervez că trebuie sa astept să treacă valul. M-a binedispus si tipul care, îmbrăcat în stea UE, ghida oamenii, si faptul că, intrasem, la propriu, pe geam (mă rog, pe o intrare neoficială, dar foarte functională) si puteam privi detasat.

20/11/2010

A doua apariţie cu cravata roz

Dacă tot am arătat imagini de la prima apariţie cu cravata roz, vă arăt şi de la a doua. Aici e afişul lansării de la Bucureşti (Uniunea Scriitorilor, 27 martie 2010) şi invitaţia făcută prietenilor mei din blogosferă, iar aici o reinvitare şi câteva constatări de parcurs. Aici e o glumă care a prins bine (în orice caz, lui Ovidiu Eftimie i-a plăcut destul de multă vreme). În fine, mai jos e filmuleţul, făcut de colegul meu Ovidiu Anton, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

13/11/2010

Prima apariţie cu cravata roz

Nu ştiu ce m-a apucat, nostalgia, probabil, dar am urcat pe youtube imagini filmate la lansarea cărţii mele, Îmi pun singur miere în ceai. Este vorba despre lansarea de la Hunedoara, din data de 13 martie 2010.


Imaginile sunt de la DevaTV, difuzate în data de 13 martie 2010, după lansarea cărţii mele la Castelul Corvinilor din Hunedoara.

Aici e o fotografie din timpul interviului 😉

11/11/2010

Trei frici

– Stai!, a strigat Dan. Autobuzul, care oricum abia se târa, a oprit. Dan i-a făcut semn şoferului să deschidă uşa. Am pus glonţ pe ţeavă. Zgomotul l-a înţepenit pe şofer, care a stat aşa, băţ, până când Dan a cercetat autobuzul pe dinăuntru. I se păruse c-a fost un cutremur lung, aşa i-au tremurat picioarele. Abia după ce Dan a făcut semn că e OK m-am lăsat şi eu moale, pe vine, sprijinind ZB-ul de gard. Dacă strănuta şoferul, iar eu, crezând că e vreun gest ostil, îi trimiteam un glonţ în cap?

NOTĂ. Am scris acest PA pentru concursul de proză arhiscurtă Cinci săptămâni în palon

Etichete:
10/11/2010

O ţigară maronie tocmai în Giurgiu

Autobuzul de Bucureşti pleca abia peste două ore. Ce poţi face două ore în autogara din Giurgiu (noiembrie 1993)? Nici lătratul câinilor n-are haz. Am dat roată şi rasroata tarabelor cu turcisme, apoi am cumpărat un pachet de ţigări (More). L-am desfăcut, am scos o ţigară maronie, am potrivit-o între buze. N-ai un foc?. Soldatului din faţa mea nu-i trebuia doar un foc, ci şi o ţigară. AMR 100, m-a lămurit. Am uitat de plictiseală. I-am dat lui pachetul de ţigări. Oricum, habar nu aveam să fumez.

NOTĂ. PA scris în cadrul concursului de proza arhiscurta Cinci săptămâni în palon, etapa Tigara. (După un caz real! 😉

09/11/2010

O privire spre Biserica Anglicană

Intersectia Arthur Verona cu Dionisie Lupu, din Bucuresti, e un loc cu multe minunătii. Una dintre ele e privelistea ce se deschide spre Biserica Anglicană. În vremea studentiei obisnuiam să intru în această biserică de la marginea Grădinii Icoanei. Era ca o evadare din strada cenusie într-o lume aparte, civilizată, asa cum îmi imaginam că e dincolo, în Vestul interzis. Îmi dau seama, acum, că, în „libertate”, n-am mai trecut pragul Bisericii Anglicane din Bucuresti. Nici măcar sâmbătă, când am fost la doi pasi de ea, n-am încercat să mă dau mai aproape. Ceea ce e, întrucâtva, o temă de meditatie.

Biserica Anglicană din Bucuresti, fotografiată sâmbătă, 6 noiembrie 2010, pe la prânz, de la capătul străzii Arthur Verona, colt cu Dionisie Lupu. FOTO (cu telefonul): Călin Hera

NOTĂ. Am găsit un articol simpatic în Dilema Veche, scris în urmă cu un an.

07/11/2010

Ar vrea să facă dragoste

I-a apărut dintr-o dată în faţă, mai frumoasă ca în orice închipuire. „Hei”, a oprit-o, „te iubesc de când te-am văzut prima oară, iartă-mi tupeul, care mă uimeşte şi pe mine, dar 10 ani de iubire anonimă mă fac indraznet”. „Si eu te-am remarcat, dar, cum nimeni nu ne-a făcut cunoştinţă, n-am indraznit”, zice ea şi adaugă: „As vrea să facem dragoste”. Mâna ei atinge mâna lui. Atingerea îl arde atât de tare încât se trezeşte. Ţigara lasă o ultimă dâră de fum. Şi scrum pe degetele domnului Lică.

07/11/2010

Servesc patria. Remiză

Afli că Sandu ţi-a trimis un joc electronic de şah. Un computer incredibil, care joacă şah pe nouă niveluri. Mutările sunt comunicate de intersecţia ledurilor care luminează, roşu. E fabulos, abia aştepţi să ajungi acasă, de revelion, să-l încerci.

Până atunci, te mulţumeşti să joci şah prin corespondenţă cu câţiva prieteni, aflaţi şi ei în armată care pe unde. Te mulţumeşti să joci în gând şi asta îţi dă un soi de superioritate faţă de camarazi.

Dar, deodată, îţi aminteşti de civilii de la fermă: oameni foarte simpli, rudimentari, aproape primitivi, murdari, care vorbesc tare, agramat. Nu dai doi bani găuriţi cu pistolul mitralieră pe ei. Şi, totuşi, doi dintre ei, doi din nouă!, joacă şah extraordinar! „Să-mi explice cineva ce înseamnă asta!”, aproape strigi.

06/11/2010

Un poem despre o ultimă ţigară

Ca să vă fie mai uşor (sau ba) la votare readuc aici un poem care a apărut şi în cartea mea.

Ultima ţigară a şarpelui de casă

Primise ultima ţigară şi nu ştia
dacă trebuie să o savureze sau doar încerca
să respire, ca un vulcan pricăjit.

Lăcusta i se aşezase pe solzi, din greşeală.
Ulmii înfipţi în baltă urcau, cu fereală.
Era un joc de culori. Negreşit.

Nu demult, şerpuind, iarba foşnea.
Nu demult vânase o broască în balta ca o balama
între câmpie şi deal.

Nu demult venise băiatul cu julituri la genunchi,
ca un vânător nemişcat, ca un mănunchi
de muşchi încordaţi în asemenea hal

încât părea un lemn neted, un lemn nemişcat.
Apoi, ca un strănut din senin, ca un viscol uscat,
linia a fost întreruptă.

Atunci a plutit peste câmpia abruptă,
a muşcat din bucata de cârpă murdară şi ruptă
(aşa a rămas fără dinţi),

apoi a muşcat, ştirb, robinetul ruginit.
I s-a umflat burta de apă. Apoi, răstignit,
a scuipat broasca. L-a durut (de parcă ar fi avut zimţi).

Apoi a muşcat din ultima ţigară, cu ciudă,
a respirat ştirb ca printr-un tub, parcă vrând să audă.
Dar limba despicată n-a mai pipăit pe aici.

Acum se aude pielea şarpelui dată cu sare şi uscată.
Acum şuieră, când bate vântul. Acum e pătată.
Acum cade printre lemne. Acum e drum de furnici.

06/11/2010

Decât despre Adrian Păunescu

Tânăr fiind, frecventam Cenaclul Flacăra, de câte ori aveam ocazia. Cred că au fost 3-4 ocazii în care trupa a ajuns la Hunedoara (în sală la Sider şi în aer liber pe stadionul Corvinul). De ce am ţinut să merg? Pentru că era un eveniment de fiecare dată, unul din foarte puţinele. N-am avut norocul bucureştenilor, care mai prindeau câte un concert Iris. Unicul concert posibil era Cenaclul Flacăra. Singura şansă de a aculta, astfel, în public, rock, era Cenaclul Flacăra.

Nu doar pentru rock mergeam. Îmi plăceau melodiile folk. Aş fi dat orice să ascult Mistreţul cu colţi de argint recitat de Mihail Stan. Când mă nimeream mai lângă scenă, mă holbam şi eu mai de aproape la gagicile cu care, aveam să aflu mai târziu, Bardul era apropiat. (Dar mai mult mă interesau fetele cu care eram atunci, în public, cu care mă ţineam de mână şi cu care dansam acolo, la grămadă.) Eram tineri şi Cenaclul Flacăra era „rebeliunea” noastră permisă. Ne simţeam mari pe drumul spre casă, după miezul nopţii, şi, într-un fel, liberi.

Mă enervau accesele de cult a personalităţii ale lui Adrian Pănuescu. Mă enervau refrenele patriotarde din ultima perioadă (Lancea lui Horea îmi vine în minte acum, o stupizenie!) şi mă enerva faptul că Păunescu se băga prea mereu peste interpreţi, că recita el ceea ce urmau ei să cânte. Dar recitatul ăsta devenise o marcă.

Chiar am lăcrimat, mărturisesc acum, deşi eram flăcău, la Rugă pentru părinţi. Chiar am cumpărat cărţile acelea mai groase decât o cărămidă zdravănă, în care chiar am găsit o droaie de versuri remarcabile. Chiar am dat bani frumoşi, plus şpaga zdravănă, ca să pot achiziţiona albumul Cenaclul Flacăra. Chiar ascultam înregistrările de pe programul 3. Una peste alta, deşi am detestat o mulţime de apucături ale lui Adrian Păunescu, era ceva ce-mi plăcea la tipul ăsta.

Chiar şi după căderea protectorului Ceauşescu şi scena scuipăturilor de la Ambasada SUA şi chestia cu PSM şi chestia cu PSD, am avut sentimente amestecate. Deşi mai mult n-am fost de acord cu ceea ce zicea, l-am ascultat mereu cu atenţie şi am apreciat mereu dezinvoltura cu care vorbea, cu care găsea argumente. S-a zis că, dacă ar fi slujit o cauză bună, ar fi fost un om mare.

M-a mai enervat ceva: inflaţia de versuri. Ar putea suna ca un semn de invidie: omul colcăia de poezie. Sunt convins că aceia care se vor apleca peste tonele de versuri scrise de Adrian Păunescu vor aduna suficient material de valoare astfel încât poezia păunesciană să rămână pe o poziţie solidă în istoria literaturii române.

Până la urmă, poate că asta contează, la final. Căci, la final, eşti tentat să mai uiţi din mizerii şi să păstrezi lucrurile bune.

P.S. Nu m-am putut înscrie în corul omagiatorilor lui Adrian Păunescu, dar am avut a zice şi eu două-trei lucruri.

UPDATE. Scrisoarea publicată de Jurnalul Naţional („ultimul editorial”) e emoţionantă, fireşte.

ALT UPDATE. O colecţie de citate care înseamnă o contribuţie importantă la dezbatere.

UPDATE 3. CTP a reusit o performantă tare: 56.000 de vizualizari, ieri, pe editorialul Testamentul lui Adrian Păunescu!

05/11/2010

Mă las de fumat

„Mă las de fumat”. Spunând asta, bărbatul de 40 de ani vrea să dea o dovadă de caracter, de forţă interioară. Ştie că a te lăsa de fumat e, înainte de orice, o probă de voinţa, dincolo de orice plasturi cu nicotină, de orice gumă de mestecat sau ţigări electrice. „E o luptă cu mine însumi”, îşi spune, cu hotărâre, bărbatul de 40 de ani. „E alegerea mea, e dovada că sunt un om puternic”.
Apoi îşi aprinde prima ţigară din viaţă. „E ultima”, mai spune, apoi tuşeşte îngrozitor.

Reclamă la ţigările Marlboro din presa americană a anilor '50-'60. Incredibil, nu-i aşa? Şi deloc, da' deloc, corect politic...

NOTĂ. Am mai publicat acest PA – de recitit comentariile!. Am zis să-l readuc aici ca să punctez finalul unei etape viu disputate a concursului de proză arhiscurtă Cinci săptămâni în palon.

27/10/2010

Întâlnire cu Regele Mihai

Întâlnire cu Regele Mihai, în redacţia EVZ din Piaţa Presei, în anul 2002. În prim-planul fotografiei, fiul meu, Radu. Nu mai ştiu cine a făcut fotografia. FOTO: Arhiva personală Călin HeraFotografie făcută în redacţia EVZ din Casa Presei, în anul 2002 (nu mai ştiu cine e autorul), cu ocazia unei vizite a Regelui Mihai la care am participat din întâmplare (veneam după mai multe zile de absenţă motivată). În prim-plan, fiul meu, Radu. FOTO: Arhiva personală Călin Hera

Ziua Regelui a fost deja alaltăieri. I-am urat la mulţi ani dincolo. Povestesc abia acum despre asta fiindcă abia acum am găsit fotografia. Prima* oară l-am văzut alături de zeci de mii de oameni. Nu se pune.

A doua oară tocmai mergeam în redacţie la EVZ (era fosta redacţie din Casa Presei) să-mi prezint fiul (era anul 2002). Am văzut la intrarea în clădire ceva animaţie, dar n-am băgat în seamă – eram grijuliu cu moştenitorul. Când am ajuns pe palierul EVZ, am văzut mulţi colegi emoţionaţi, cu flori în mâini.

„Mulţumesc”, le-am zis, „dar nu trebuia”. N-am apucat să-mi gust gluma, că a trecut un fel de vuiet: „Vine!”. M-am dumirit că vine Regele Mihai cu foarte puţine secunde înainte de a-l vedea. Prin forţa împrejurărilor, cred că am fost printre primii aşezaţi acolo să-l întâmpine.

Am simţit un ceva aparte când l-am văzut, în faţa mea, înalt, încă în putere. A început să dea mâna cu toată lumea (mulţi nu s-au spălat pe mâini după aceea – cum se spune). Fireşte, a zăbovit în faţa fiului meu, care era o prezenţă inedită. M-a întrebat despre el, a glumit („ştiam că e o redacţie tânără, văd că e foarte tânără; deci aceasta e noua generaţie de ziarişti EVZ” – n-am pretenţia că redau întocmai, dar asta a fost ideea), apoi l-a lat în braţe pe puştiul meu (faza asta n-a fost fotografiată…) şi l-a binecuvântat.

Pentru mine, a fost ceva deosebit.

*Abia acum, când scriu asta, realizez că l-am mai întâlnit o dată, în 1995, înainte de a pleca în voiaj spre Iaşi, la Sfânta Parascheva, cu Regina Ana şi suita ei. Trebuie să caut reportajele publicate atunci în ziarul Ziua.

24/10/2010

Servesc patria. Beat criţă la miezul nopţii

Noiembrie 1987. Plutonul 4, compania a III-a (batalionul nu-l mai stiu, poate mă ajută cineva, comandant era căpitanul Marin), U.M. 01184 (infanterie), Bacău

read more »

20/10/2010

Servesc patria. Căprioare călătoare

Azi-dimineaţă, când trebuia să vă treziţi (era 5:45), cineva a strigat: „Stinge, bă, lumina!”. Şi aşa aţi mai furat 20 de minute de somn dulce. Până a venit plutonierul, care s-a făcut foc şi v-a scos la câmp sărind peste micul dejun. Ce bou!

Descoperiţi schema cu uşuratul. La intervale de 15-20 de minute, „aveţi nevoie”. Staţi în lan, la poveşti, câte zece minute, tu, Dănuţ din Roman şi filosoful. Mitran se prinde, într-un târziu. „Mă, voi chiuliţi”. Vă dă o porţie specială, o grămadă de vreo trei tone. „Acum aveţi treabă. Când terminaţi de depănuşat, vă strâng mâna şi sunteţi liberi să plecaţi la fermă”, zice. Ameninţarea cu strânsul mâinii vă face să vă mişcaţi şi mai în dorul lelii.

Vezi o droaie de căprioare rămase fără ascunzişuri. Se pare că sunt, totuşi, destul de proaste. An de an lanurile cresc, apoi sunt făcute una cu pământul, iar ele tot aici se ascund, sezonier. Parcă ar fi căprioare călătoare. Vezi şi foarte mulţi greieri, printre grămezile de porumb. Probabil că vor să recupereze – au uitat iar să adune câte o boabă, cât de mică.

Eraţi în remorcă, treceaţi pe lângă ferma Nuştiucare. Locotenentul Mitran îl cheamă la el pe giuleştean. „Cioară, mergi de adă un sac de seminţe!”. „De unde?”, a întrebat el. „Orientează-te”, şi i-a făcut cu ochiul. Rapidistului nu i-a trebuit mult şi s-a întors la tractor cu un sac în spate. „Bine, mă, cioară, numai atât ai adus?”, i-a zis Mitran după ce ăla s-a spetit şi a urcat sacul în remorcă. Apoi, molfăind seminţe (floarea soarelui): „Ia mergi tu pe jos, soldat puturos!”.

18/10/2010

Ursuletii din Shanghai

 

Ursuleti la Shanghai

Ursuleti la Shanghai. Am făcut această fotografie în luna mai, anul acesta, la Shanghai, în primele zile ale Expozitiei Mondiale Shanghai 2010. Nu-mi mai aduc aminte dacă ursuletii sunt făcuti din flori sau din frunze colorate.  FOTO: Călin Hera 

 

Am folosit această imagine pentru a vă aminti despre concursul de petale foto, o initiativă care tare mi-a plăcut.

De data asta, parcă a durat mai putin. Votarea, vreau să zic. Ideea e că e deja gata de multicel concursul de fotografii de la Dan. Concluziile le găsiti aici.

17/10/2010

Servesc patria. Planton 2 sau moartea?

E senin şi se vede Carul Mare. Şi luna, ca o mămăligă începută. Eşti planton, poate ultima oară la Ferma Gemenele. Robert, care e de serviciu la bucătărie, îţi aduce o cană cu ceai fierbinte. Prea fierbinte. Te ustură limba şi cerul gurii. Dar asta te păstrează treaz. Lucru bun, câtă vreme lt. Mitran s-a pus pe făcut controale.

Dănuţ, care a fost planton 2 azi-noapte, a dormit dus. L-a prins Mitran: „Faci planton 2 până plecăm de aici!”, l-a pedepsit. Giuleşteanul îl ia la mişto: „Ce preferi, planton 2 sau moartea?”. „Moartea”, răspunde Dănuţ, palid.

Noroc că azi a venit un colonel, nervos nevoie mare (ţi-a aruncat căciula cât colo – „Ce-i asta, soldat?”) şi v-a zis că peste două zile plecaţi la Bacău. E al nu ştii câtelea zvon, de data asta lansat de un înstelat mare. Chiar dacă vom pleca peste două zile, Dănuţ tot are ghinion: azi prinde cel mai lung planton 2 din lume, cel de la schimbarea orei! (Acum se chinuie să adoarmă.)

15/10/2010

Servesc patria în fiecare duminică

I pak dau vouă de stire că, asa cum sâmbăta e zi de poezie pe acest blog, duminica va fi zi de „Servesc patria”. Cel putin asta îmi propun.

Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, iată secretul, în două-trei cuvinte: am efectuat stagiul militar (cum se spunea) timp de 9 luni, în perioada 1986-1987, la Bacău (U.M. 01184), cu o repriză consistentă (aproape o lună si jumătate) la munci agricole în Insula Mare a Brăilei. A fost o experientă terifiantă, de-a lungul căreia am aflat că oamenii nu sunt neapărat buni. A fost puscăria mea.

Asa cum se vorbeste despre rezistenta prin cultură (subiect la modă mai ales după vizita Hertei Muller în România), pot spune că eu am rezistat, de-a lungul celor nouă luni, prin scris. Am scris scrisori zilnic. Pe cele trimise acasă, ai mei le-au păstrat. M-am trezit, astfel, în fata unor documente care, sper, mă vor ajuta să redau mare parte din cele ce le-am trăit atunci.

Episoadele publicate până acum, pe care le găsiti aici, precum si cele care vor urma (nădăjduiesc), sunt transcrieri ale principalelor momente evocate în scrisorile respective. După ce voi termina „transcrierea”, voi încerca să rescriu, să pun cap la cap toată marfa, să creionez personaje. Dacă mă va ajuta Dumnezeu, voi duce până la capăt toată această întreprindere sub ochii vostri.

Am zis să vă zic.