Când eram copil, mă jucam „cu indienii”. Niște figurine mici, din plastic, înfățișând cowboy, indieni americani și cavaleri în armuri surprinși de meșterii care îi făceau (acum îmi dau seama că nu știu unde erau produși) în poziții mai mult sau mai puțin războinice.
Eram în stare să îi așez strategic prin camera mea uriașă ore în șir, minuțios, pentru a mă juca apoi de-a ambuscada, recreând bătălia de la Posada, pe care mi-o imaginam grandioasă, ori faze din cărțile pe care le citeam atunci (Al. Dumas, Karl May etc.).
Aveam peste o sută de „indieni”, poate două sute, dacă pun la socoteală și caii interschimbabili, pe care îi țineam într-o pungă de plastic mare și îi dețineam împreună cu Sandu. O săptămână erau la el, una la mine și ne jucam împreună. Citeam aceleași cărți, ni le împărtășeam, inclusiv prin joc. Era fain.
M-am mirat un pic atunci când am aflat că și tatăl meu se juca, în copilărie, „cu indienii”. Atât că el copilărise în timpul războiului, în vremuri grele, și „indienii” lui erau… boabe de fasole. Albe, negre, maro, cafenii, cu picățele – mai mici, mai mari sau de-a dreptul uriașe.
Și el se inspira din cărți, cam din aceleași, și din grozăviile din realitatea imediată, de care nu putea fi ocolit. Bunicul meu cred că se juca cu soldați de plumb. Dar nu știu. Și el a prins un război adevărat în copilărie…
Când mă jucam eu, tata mă privea uneori. Cu drag, sunt convins de asta. Cred că pentru a retrăi cumva jocul. Cred că îi venea să mă ia în brațe, dar se mulțumea să mă privească și să își mute ochii atunci când, Doamne ferește, i-ar fi venit vreo lacrimă. Uneori se întindea pe canapea sau chiar pe covor, lângă joaca mea, și adormea. Era somnul lui cel mai liniștit și bun, știindu-ne acolo, la joacă, fericiți și în siguranță.
Când se juca tata, bănuiesc că mai trăgea cu ochiul la el vreo mătușă. Tatăl lui era plecat. La război, la anchete pentru care era luat pe sus de tovarășii noului regim, sau cu cine mai știe ce treburi importante. Cred că atunci când avea ocazia, bunicul meu tot așa se uita la fiul lui, cu nețărmurită dragoste. Adică știu asta.
O știu pentru că am avut norocul să îl cunosc pe tatăl tatălui meu și fiindcă am, la rândul meu, copii. Diferența e că vin în fiecare zi acasă, uneori mă joc eu însumi cu ei și deseori le spun cât de mult îi iubesc. Când adorm lângă joaca lor, sunt fericit.
Mai e o diferență. Așa cum am spus, nu doar că îmi vine să mă joc cu ei; o fac de multe ori cu pasiune, mă forțez să îi întrec. Vreau jocurile lor.
Copiii de acum rareori se joacă „cu indienii”. Nu mai e vremea plasticului. Acum se fac războaie pe laptop sau pe telefon sau pe tabletă.
(Text început în urmă cu mai mulți ani, pe când mă mai jucam cu copiii. Și pentru că, din cine știe ce pricini, nu am terminat textul, l-am programat să apară cândva, într-un viitor nedefinit și îndepărtat. Adică azi)
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns