Ea era plină de viață și mult, mult mai tânără. I-ar fi putut fi, la o adică, stră-strănepoată. El era mai stabil și avea clasă. Aceasta era prima impresie pe care o aveai atunci când dădeai ochii cu el. Realizai însă că așa e, cu adevărat, abia atunci când reușeai să-l cunoști pe dinăuntru. Cel puțin, așa i s-a întâmplat ei. Pentru că nimic nu a mai fost ca înainte de a-l fi cunoscut.
Se simțea mică lângă el, dar în niciun caz neînsemnată. Dimpotrivă. Pentru că el avea darul să o facă să strălucească. Îi oferea cadrul, pretextul, inspirația. O făcea să se simtă specială și îi era ciudă că se întâmplă așa. Era specială oricum, nu? O contraria. Îl ura. I se părea nedrept. De ce acum? E numai vina lui, și-a spus cu obidă într-o seară de sfârșit de martie, când i s-a întâmplat ceea ce a simțit că este cea mai mare rușine din cei aproape 30 de ani ai vieții ei. În văzul lumii i s-a întâmplat. Fix în văzul lumii. I se părea că toți și-au dat seama, că toată lumea e cu ochii pe ea (adevărul este că așa a și fost, o priveau în acel moment sute, mii de ochi).
Nenoricirea
Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că tocmai apucase să își tragă nițel sufletul, la capătul uneia dintre cele mai intense experiențe de care avusese parte. Da, se abandonase cu totul, se transpusese prea mult (dacă nu acum, atunci când?), intrase prea mult în atmosferă, ea era atmosfera, nu? Cel puțin, așa simțea până în vârfurile degetelor, până în ultima celulă, oriunde s-ar fi aflat aceasta.
Abia mai târziu a realizat că muzica lui Brahms o făcea să se simtă altfel, geniul dirijorului și, mai ales el, Ateneul Român, pe scena căruia s-a întâmplat nenorocirea: să i se rupă o coardă a arcușului fix atunci când începuse să atace celebrul arpegiu. A cântat așa, cu lacrimi abia ghicite la ochi, până la final. A ieșit de cinci ori la aplauze. A fost bine și, în același timp, cumplit.
Coincidențe
Alexandra Conunova s-a născut cu fix 100 de ani mai târziu decât Ateneul Român, care i-ar fi putut fi stră-străbunic. Întâmplarea cu arcușul a avut loc cu aproape 30 de ani mai târziu, într-o seară de martie. Se întâlnise cu Ateneul Român cu șase ani înainte, la concursul de interpretare „George Enescu” (pe care l-a câștigat). Între timp, a obținut mai multe premii, inclusiv cel al concursului de vioară „Joseph Joachim” de la Hanovra (2012). Ironic, Johannes Brahms i-a dedicat concertul Concertul pentru Vioară (op. 77) violonistului Josep Joachim, prietenul lui de-o viață.
Concertul pentru Vioară al lui Brahms este foarte dificil. Implică o tehnică desăvârșită a violonistului și un efort uriaș din partea lui. În epocă, au fost violoniști care au refuzat să interpreteze acest concert fie din acest motiv, fie pentru că s-au considerat ofensați de părțile solo ale suflătorilor.
La București, pe scena Ateneului Român, s-a întâmplat grație dirijorului Christian Badea, care le-a mai oferit, încă o dată, ceva valoros și unic melomanilor din România: un concert Brahms (Simfonia I și Concertul pentru Vioară).
Recompensă
În lipsa unei înregistrări Alexandra Conunova la Ateneu, iată o interpretare minunată a violonistei Hilary Hahn.
NOTĂ. Unele întâmplări, nume, locuri despre care este vorba mai sus, sunt reale.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns