S-a întors acasă după trei zile și trei nopți în care nu dăduse niciun semn. În prima noapte, lui Ilarion îi trecuseră prin minte cele mai negre gânduri. Nu se poate să fi dispărut așa, fără să lase măcar de înțeles că pleacă. Sigur a pățit ceva! Apoi a fost furios. Era trei dimineața. S-a gândit că ea e bine-mersi cine știe pe unde, cine știe cu cine, și el stă și perpelește ca prostu’. S-a purtat mereu frumos cu ea, iar acum…
S-a perpelit toată noaptea. Când a răsărit soarele, și-a dat seama că nu dormise deloc. A făcut un duș, s-a bărbierit, a băut o cafea și a plecat la serviciu. S-a îngropat în proiecte. A încercat să nu se gândească.
A doua noapte a fost altfel. Și-a jurat că va face aia sau ailaltă atunci când ea se va întoarce, cu coada între picioare. Va fi sever mai întâi, apoi o va lua în brațe, o va mângâia, o va ierta. Nici măcar n-o s-o întrebe unde a fost, de ce a plecat. Se va mulțumi cu faptul că s-a întors la el, că o ține în brațe. Îi va șopti la ureche că, în viitor, se va purta mai frumos. Că vor petrece mai mult timp împreună. Își va asuma. A adormit cu gândul că o ține deja în brațe. A visat frumos și s-a trezit brutal. Lăsase fereastra deschisă și stropii grei de ploaie i-au pișcat fața. Apoi a perceput tunetele și fulgerele.
A urmat o zi grea, plină de deznădejde. Nu-și mai găsea locul, liniștea. A făcut greșeli la serviciu. A uitat să mănânce. A uitat să salute. Și-a uitat calculatorul deschis. Și-a uitat cheile în mașină. A mers prin ploaie cu umbrela închisă. Era dărâmat. Înainte de a se culca și-a turnat un pahar cu whisky. A băut cu înghițituri mari, aproape s-a înecat. L-a ars pe gât. A tușit. La prima înghjițitură de whisky încă se învinovățea. La ultima, devenise din nou furios. S-a enervat. Până la urmă, e un semn inclusiv faptul că a dispărut așa, fără niciun semn. Nu, n-a pățit nimic, pur și simplu a fugit de la el, de el. Nici măcar el nu merită atâta indiferență. Atâta lipsă de recunoștință. Nu că ar fi făcut multe pentru ea, deși făcuse. Ci doar așa, fiindcă, da, nu îi e rușine să recunoască, a iubit-o. I-a arătat asta. N-a fost ca bărbații ăia care își ascund sentimentele. Nu dar că i-a arătat că o iubește. I-a și spus-o. A dezmierdat-o, a răsfățat-o. Nu destul, dar cât de mult ar fi răsfățat-o dacă nu l-ar fi părăsit! Dar acum, ducă-se! Până la urmă, ăsta e el. Cu bune și cu rele. Mâine va fi o nouă zi. Un nou Ilarion. Cu un nou rid, un nou fir de păr cărunt la tâmpla stângă, dar mai împăcat cu el însuși. Mai trecut prin viață, cu încă o experiență. Mai imperturbabil. Mai rece. Mai tăcut. Mai misterios. Va transforma suferința pricinuită de faptul că a fost părăsit într-un atu. A adormit îmbărbătându-se.
Dimineață s-a trezit greu. Aproape că a înjurat. Ar fi făcut-o dacă n-ar fi avut limba grea. A plecat legănându-se la serviciu. Era pustiit, deși își făcuse atât de mult curaj. Seara, s-a întors acasă fără chef. Nu mai voia nimic. Când a văzut-o așteptându-l cuminte în fața ușii s-a oprit cu un picior în aer. S-au privit în ochi. Timpul însuși încremenise, la fel ca piciorul lui, care nu a mai apucat să pășească. Lui Ilarion i-a fost teamă că începe să lăcrimeze. Mai ales atunci când ea i-a sărit în brațe. Așa au intrat în apartament. I-a adormit în brațe. N-a vrut să o deranjeze. A dormit și el, în fotoliu. S-a trezit amorțit și șocat: era din nou singur. Apoi a auzit-o. Era la ușă, pregătită să iasă. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-a deschis ușa cu strângere de inimă. A sperat că nu va pleca atunci sau măcar că i se va mai așeza un pic în brațe. Măcar un pic. Dar ea a plecat, cu pași ușori. Nici nu a întors capul atunci când Ilarion a ieșit până în capul scărilor, s-o conducă cu privirea.
De altfel, atunci a văzut-o pentru ultima dată în viață. În aceeași dimineață, a călcat-o o mașină, chiar în fața blocului. Ilarion s-a surprins mai puțin afectat decât în nopțile în care credea că a fost părăsit pentru altcineva. I-a fost rușine de acest gând, dar și l-a asumat bărbătește. Și, ca să se pedepsească pentru această slăbiciune, s-a jurat că nu va mai aduce niciodată altă pisică în casă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 