Dl. Lică priveşte în jur şi abia apoi în ochii trişti ai câinelui alb. Deschide uşa de la intrarea în bloc şi lasă câinele să se strecoare. Dacă ar vorbi, mi-ar spune mulţumesc, se felicită dl. Lică. Aşteaptă animalul cu uşa liftului întredeschisă, apoi apasă pe butonul nr. 10, ca să nu influenţeze. Urcă tăcut. Câinele iese demn din lift şi coboară, respirând greu, până la etajul doi. Încearcă să ridice piciorul lângă uşa administratorului. Dar nu mai are vlagă.Se uşurează pe preşul de la intrare, care se îmbibă, apoi devine băltoacă.
Câinele alb şi complicele său, dl. Lică
15 Responses to “Câinele alb şi complicele său, dl. Lică”
-
O fi domnul Lică de treabă dar trebuie să găsească o altă soluţie pentru a face sărmanul câine fericit.:)
ApreciazăApreciază
-
-
In sfarsit a aparut dl.Lica.Il felicit ca nu are o inima de gheata, iar batranul caine de la bloc, cred ca urineaza pe presuri foarte rar.Ieri am vazut in gangul de pe scara cealalta o dara lunga si lata de urina.Era de om.
Trebuie sa recunoastem ca darele lasate de om si mirosul sunt mai imputite decat orice.ApreciazăApreciază
-
N-aş vrea să fac comparaţii între împuţiciuni, brrrr.
Cred că dulăul a vrut doar să se răzbune, nu ştiu pt ce.ApreciazăApreciază
-
-
un caine d’asta mi-ar trebui ca sa afli unde sta administratorul…
trebe sa fie alb, nu?ApreciazăApreciază
-
-
-
ce s-a intamplat cu afisul?era un afis in care se cerea expres ca nimeni sa nu-i mai dea voie…
ApreciazăApreciază
-
-
-
Călin Hera. PA-uri şi mirări 