Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Mi-a plăcut ideea, am impresia că realizarea e super, iar fotografiile m-au dat gata. Dacă aș locui în Timișoara, nu m-aș da în lături, parol! (Fireste, vorbim despre o vizită de documentare, pentru blog). Îmi place întreg ansamblul, cu porcii de pe pereti, beti ca oamenii, cu găletile de bere, borcanele de whisky si vazele cu vin.
Imagine din interiorul barului Porky’s deschis la mijlocul săptămânii trecute la Timisoara. FOTO: Adi Pîclisan/Evz
Amănunte, aici.
Insist cu această lucrare, care pe nedrept a trecut nebăgată în seamă la momentul ăla la care v-am arătat-o prima oară. Așadar, cititi vă rog:
roşu-fără-noimă
imens ca o idee bună
ca un praf de lună
înecat
în mulţimea albastră
cam proastă
supărat
clipind metalic
gâfâind animalic
disperat
elegant ca un nor
suav ca un decor
dantelat
eşti cel mai drept
semafor
cel mai deştept
eşti o bornă
eşti o enormă
platformă
semaforule născut
semaforule apărut
semaforule-normă
m-aş căţăra pe tine
m-aş ţine bine
ca de-o şaormă
apetisantă
enervantă
captivantă
fără formă
aş ţinti oamenii în ochi
ca un deochi
roşu-fără-noimă
A devenit deja o tradiție a televiziunii de pe Pache Protopopescu să difuzeze, înainte de Crăciun, filmele „Singur acasă” (1 și 2) – cele Macaulay Culkin și Joe Pesci. Nu știu a câta oară le revăd. Știu doar că ele au un ceva special, care le fac agreabile mereu.
Dacă sunteți cumva mai scorțoși, dacă nu vă îngăduiți să râdeți în hohote în fața unor creații destinate, firește, vulgului, dacă vă considerați un analitic ce nu-și permite luxul de a lăsa deoparte preocupări foarte serioase, vă propun un experiment cât se poate de științific: faceți-vă timp și priviți un copil care se uită la „Singur acasă”. Unul care vede pentru prima oară filmul sau unul care știe deja secvențe pe de rost.
Credeți-mă: râsul lui, bucuria lui sunt molipsitoare! Habar n-am de ce. O fi vreo vrajă la mijloc sau poate că, pur și simplu, fabrica de filme de la Hollywood (pe care o privim de sus, cu superioritate, noi, provincialii amatori numai de filme de artă) chiar face lucuri serioase până și atunci când e vorba de filme pentru copii.
NOTĂ. Acest text a apărut si în EVZ, ca Tabletă TV.
Desene făcute de copii bucuresteni, găsite pe blogul Alinei Gorghiu
Cei care vor să simtă, mâine, nitică atmosferă de apropiere de sărbătoare, pot trece pe la de Music Rooms Cafe, B-dul Dacia nr. 32 (vizavi de Hotelul Howard Johnson), unde e o expozitie de desene făcute de copii din sectorul 5. Nu-s opere de artă, dar sunt niste gânduri de copil pe acolo. Invitatia am primit-o de la Alina Gorghiu, iar aici găsiti amănunte.
Aici ar urma să fie PA-urile din seria „Peștera” (că doar v-am zis că adun proză arhiscurtă de-a valma!).
Adun aici PA-uri de-a valma. În final ar trebui să fie cam toate cele pe care le-am scris pe acest blog. Puteti da click pe titluri, dacă doriti să le cititi, sau puteti trece mai departe. În principiu, intentionez să alcătuiesc o carte.
– Micile dileme ale artistului anonim
– Tehnica disimulării, la patru ani jumate
– Viaţa după promisiune
– Amândoi
– Încotro-ncotro
– Cu tati la Shrek
– Cățelușul, pisica și zebra
– Neon
– Telefonul de la ora opt
– Inginerul de la miezul nopții
– La dictare
– Adevărul despre moartea contabilului Fișic
– Dolarul meu norocos
– Copilul are colici
– Piatra care se miscă
– Timp
– Ora lui Dorel
– Melcul cu două picioare
– Scooby sau Fred
– Adevărul desrpe Zâna Măseluță
– Cine-a pus stația-n drum
– Căpăţâna de măgar şi drogul de sare
– Culorile doamnei
– Ideea
– Adică
– La vale
– Efectele secundare ale îmbătatului cu apă rece
– Ora de viagra
– Dl. Lică trăieste în zig-zag
– Fiul farmacistei
– Gluma cu aspirina
– Trei frici
– O țigară maronie tocmai în Giurgiu
– Ar vrea să facă dragoste
– Mă las de fumat
– Mașina de spălat decapotabilă
– Uriașul
– Aranjamentul
– Proces tehnologic
– Eu sunt Zâna Măseluță
– Principiul lui Casanova
– Preafrumoasa de la OTP
– Mireasa trântită în cârciumă
– Mucosul și Subțirelul
– Meseriasul
– Pana de gâscă
– Dl. Lică nu e niciodată singur
– Pisica și cele aproape șapte vieți
– Bilele
– Pariul pe nimic
– Femeia cu violoncelul
– Chiroul cu trei ochi
– Maidan cu macadam
– Un loc linistit
– Dormitor de o persoană
– Acasă
– Autor necunoscut
– Scara blocului (Ilarion)
– Iute
– Cârcelul domnului Lică
– Cântecul mierlei
– Pentru voi
– Dl. Pătrascu fată cu perfecțiunea
– Pasi de copil
– Bătrânul și marea de guvizi
– 25.30
– Dl. Lică dă cu capul de tavan
– Dl. Lică sforăie
– ora shapte încă-i noapte
– Filiasi
– Actorul de rezervă
– Aventură finală
– Ou
– Babele se ouă
– Julitură
– Cerul cu opt stele
– Incredibila suită de întâmplări
– Poate e doar murdar
– When you kill a pig
– Ger
– Pătrascu fată cu personajele
– Pastila de slăvit
– Cea mai scumpă cafea din lume
– Orasul de frișcă
– Sticla de Borsec
– Tratez rinichii cu reiki
– Flegma locotenentului Mitran
– Cele sapte minute ale halatelor
– Chiar la ora aceea
– Dl Lică față cu Burj Khalifa
– Piure
– Luna 12, ziua 25, înainte de prânz
– Colindeț
– Dâra
– Doldora de plastic
– În Oraș nu e niciodată destul întuneric
– Omul cu vioara
Sopârlă fotografiată lângă Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august, anul 2010. FOTO: Călin Hera
În această seară de mijloc de decembrie, senină si rece, îmi amintesc o sopârlă care mi-a iesit în cale astă-vară, într-o mică tură făcută la poalele Retezatului (despre care îmi propusesem să povestesc aici). Sunt sigur că si Leo, Anca, Andi Bob, Adela, Paul Gabor, Naivul, Gabi, Cristian Dima, Cristian Lisandru, LePetitPrince, -X-, Călin, g1b2i3, Geanina Lisandru, Gina, Laura Driha, Victor, Alex Mazilu, Carmen Negoită, Dan, Fiul, Fiica, Roxana, Achilianu, Gabriela Elena, Anamariadeleanu, Teacă, si ztbau reptilele lor 😉
Dl Lică a crezut într-o vreme, ca mai toată lumea, că viaţa evoluează treptat, că transformările se produc lent, că lucrurile vin unul din altul, că e vorba despre o devenire. A studiat problema la miezuri de noapte, la trecerile dintre ani. Se observa, se studia şi constata, de fiecare dată, că el, dl. Lică, este fix la fel şi la 23.59 şi la 00.01 când, deja, era o altă zi, un alt an, un alt mileniu (s-a întâmplat şi asta!), o altă vârstă. Aşa a ajuns la concluzia că graficul vieţii nu e o linie dreaptă sau una curbă, care să urce sau să coboare lent, ci mai degrabă un zig-zag cu puncte de inflexiune, de cotitură, foarte bine determinate, despre care se poate spune cu exactitate când anume au avut loc şi că în urmă lor s-au produs efecte foarte concrete.
Există un domn Lică holtei, apoi unul un pic mai altfel în timpul căsătoriei şi există un alt domn Lică, cel de după divorţ, diferit de ceilalţi doi. Iată două evenimente foarte precis definite, căsătoria şi divorţul, care l-au schimbat pe domnul Lică suficient de mult încât să conteze.
Dl. Lică are la îndemână numeroase alte exemple care să-i susţină teoria transformării bruşte: vecina Stela, care refuză petrecerile de când i-a fost extirpat un sân, vecinul Ilarion, care nu mai iese la bere de când are copil, amicul Flavius, care nu-şi găsea rostul până a devenit bisericos, Dan, care a scotocit munţii, cărare cu cărare, până i s-au bulit genunchii, apoi s-a ingrăsat şi a devenit melancolic. Viaţa e un zig-zag, şi nu o succesiune de puncte care diferă de precedentul numai puţin.
Atunci când ajunge cu discuţia în acest punct, dl. Lică are două argumente imbatabile, cu care, de regulă, îşi face praf auditoriul: primul este borna naşterii, după care el, dl. Lică nou-născutul este cu totul altfel decât fătul dl. Lică şi borna moarte, la fel de „brutală”, care desparte graficul vieţii oricărui domn Lică în două secvenţe evident diferite.
Dl. Lică priveşte liniştit de la ultimul etaj al blocului în care locuieşte. N-are chef de vreo nouă schimbare, e mulţumit cu linearitatea existenţei sale de acum, dar ştie că, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla ceva foarte concret care îl va duce într-o altă etapă a vieţii, destul de diferită de toate celelalte de până acum, dar nu obligatoriu ca o consecinţă a lor, ci doar a hazardului. Ceea ce e destul de cool!
Notă. Citiți, în context, acest PA.
Am fotografiat astăzi statuia lui Carol I, ridicată recent pe un soclu aflat între Palatul Regal si Biblioteca Centrală Universitară. Era o vreme incredibil de frumoasă (chiar, să-mi explice cineva care e treaba cu clima!) si, recunosc, statuia merita niste fotografii mai ca lumea (dacă aveti, arătati-mi-le sau dati-mi linkuri, să le adunăm 😉 ). În fine, asta e ceea ce am făcut eu, cu celebrul (sic!) meu telefon. Găsiti în Dilema veche un articol util pentru a intelege ce e cu statuia asta.
Statuia lui Carol I, amplasată recent pe un soclu ridicat între Biblioteca Centrală Universitară si Palatul Regal, în Bucuresti, foarte aproape de vechiul amplasament, fotografiată cu telefonul, azi, 7 decembrie 2010. FOTO: Călin Hera
ADĂUGIRE. Cred că n-ar strica să fie dată jos, cumva, „chifla” aia din apropiere. Părerea mea.
Dl Lică, un vechi şi constant cititor al acestei rubrici, a început să-şi pună întrebări filosofice, de genul „a fi sau a nu fi telespectator”.
Îi place să fie un om informat şi, de aceea, primele butoane ale telecomenzii sunt pentru televiziunile de ştiri şi generaliste româneşti. Totuşi, deşi priveşte cu un ochi foarte critic guvernarea, i se pare că unele programe sunt prea de tot.
Fiindu-i foarte greu să afle informaţii şi comentarii decente, echilibrate, şi enervat de încercările de manipulare TV, a ajuns la concluzia că e nevoie să facă echilibrarea în capul lui: ia „de bine” de la mogulii buni, „de rău” de la cei răi şi încearcă să modereze el cele două viziuni. Poate tocmai de aceea, de o vreme, a început să-l doară capul.
Aşa că a decis să ia o pauză şi a mutat la primele butoane Discovery, History, Animal Planet şi National Geographic, plus canalele de filme. Nu putea renunţa aşa, tam-nesam, la televizor întrucât îşi luase unul mai acătării şi încă nu se amor – tizase investiţia. Dar e o ipoteză de lucru.
NOTĂ. Dl. Lică a comis-o din nou: a apărut iar în EVZ!
Atunci când tu mă priveşti mă simt
ca în copilărie (când nu puteam să mint).
Sunt ca o carte deschisă.
Sunt răsfoibil.
Sunt o succesiune de pagini (scrise mărunt).
Şi totuşi, nu sunt transparent. Altfel,
ai vedea până dincolo de mine,
ai putea admira peisajul (din spatele meu).
Ai spune: iată o iluzie optică.
Şi ai trece mai departe.
Dar tu, tu te mulţumeşti
să mă răsfoieşti. Nu ştiu cum faci,
dar ajungi să te lăfăi
prin zona în care am inima (ca o pisică interioară răsfăţată).
NOTĂ. Acesta e un exemplu tipic de transformare a unui PA într-un poem (am mai dat unul aici). Un exemplu tipic de risc (asumat sau nu) pe care îl are cineva care scrie poezie si scrie si proză arhiscurtă. Cred, sincer, că acestui trext îi sade mai bine ca poem decât ca PA, asa cum fusese el scris initial. Ca poem a apărut si în cartea mea.
Stiu că o fotografie face cât 1.000 de cuvinte, Remus Suciu stie mai bine asta (apropo, el chiar e dispus să vă răspundă la întrebări!), dar fotografiile de mai jos fac cât 1.000 plus un smile (socot). Le-am primit, în urmă cu ceva vreme si, într-un fel, se asteptau una pe alta.
Vedeta Antenei, Alessandra Stoicescu, fotografiată la un santier organizat (probabil de Fundatia D.V.) după inundatiile din vara acestui an. FOTO: A1 (sper să nu mă însel)
Fotografie făcută cu ocazia unei exhumări realizate de echipa lui Mariu Oprea, căutătorul de rămăsite (si povesti) ale partizanilor anticomunisti. FOTO: Mihai Soica
Ploaia înghețată de azi-dimineată, care m-a tinut în jurul masinii muuuult mai mult decât as fi vrut (până la urmă am reusit să curăt geamurile destul de cumsecade), mi-a amintit foarte direct că Ziua Natională a României pică într-o perioadă a anului cam nepotrivită pentru petrecere laolaltă.
Fotografie făcută azi (01.12.2010) la parada de 1 Decembrie din Bucuresti, de colegul meu Vlad Stănescu. Recomand întreg fotoreportajul de pe evz.ro!
Cred că, în principiu, Unirea din 1918 e un eveniment extraordinar în istoria României. Poate cel mai important
(eu as vota si pentru încoronarea regelui Carol I – 10 mai 1886, fiindcă acela poti zice că a fost momentul de cotitură). De ce însă nu reusim să simtim că e sărbătoare azi? E vorba doar de vremea proastă (iarna nu-i ca vara, am aflat de mai multă vreme…). Unde am pierdut (dacă l-am avut vreodată) sentimentul de laolaltă, de împreună, de solidaritate (stiu, sună prea pompos)?
În fine, mai am un dor, dorul de România dodoloată. Azi sunt 92 de ani de la Unire. Câti, oare, până la Unire? Închei strigând (în gând): Trăiască România dodoloată!
NOTĂ. Am folosit englezismele din titlu pentru că mi-a plăcut pronuntia perfectă a unei domnisoare reporter de la Realitatea TV, atunci când a explicat de ce nu zboară niste avioane de pe Otopeni.
După cum se poate observa în imaginea de mai sus, în ciuda faptului că cei de la google sunt destul de engleziti, au folosit corect tricolorul românesc, fără a mai adăuga a patra culoare, cum făcuseră autoritătile din Alba Iulia.
Mai sărbătoresc azi (din câte mi-am dat eu seama): Gabriela Elena, Flavius Obeadă, Leo, Paul Gabor, Adela Onete, ajnanina, Cristian Dima, Naiv prin România, Cristian Lisandru, A.Dama, starsgates, Daurel, g1b2i3, Gina, Laura Driha, Serafim, Călin, Victor, Alex Mazilu, Carmen Negoită, Romeo, Dan, Roxana Soare, Anamaria Deleanu, Bogdan Onin, Cristian Stefanescu, Geocer, LeeDee P.,LePetitPrince, Photographis.
Remus Suciu, unul dintre cei mai buni fotoreporteri cu care am lucrat.
Ce alegi:
a) marmote imperechindu-se pe Custura Bucurei, b) un extraterestru, c) Fața nevazuta a lunii?
Remus Suciu: Evident ca a) desi nu m-as da la o parte nici pt pct. c)
Alb negru sau color?
Remus Suciu: Color. Rareori alb-negru. Folosesc alb-negru în special la imaginile cu personaje in amurg, de seara, si aproape de fiecare data sepia.
Ce iti doresti cel mai mult să fotografiezi?
Remus Suciu: Înca visez la ai concura pe cei de la National Geographic. Vreau să fotografiez viata asa cum e ea, fara manipulari fara a ascunde ceva, viata omului simplu, nebagat in seama de mai nimeni.
Care este cadrul perfect?
Remus Suciu: Pfui, e o intreaga gama de cadre „perfecte”. Însă, fiind afectat de fotojurnalism (iremediabil) pot spune asa: cadrul perfect e cel care spune povestea intreaga despere ceea ce am in imagine, fara a mai fi nevoie de vreun articol sau explicatie foto.
Care e ultima fotografie de care ești multumit?
Remus Suciu: Chiar duminică am facut o imagine ce spune multe. Am vrut sa urc pe munte, vremea nu m-a lasat si totul s-a terminat cu un exceptional picnic la gura pesterii Cioclovina. În timp ce in ceaun fierbea gulasul pregatit am surprins o imagine care spune totul despre cei care eram acolo. În imagine nu e niciunul dintre noi, doar matizul (plin de noroi), ceaunul care fierbea deasupra unui foc si un trepied foto pe jumatate desfacut.
Ultima fotografie de care e multumit Remus Suciu: un popas la gura pesterii Cioclovina. FOTO: Rem
Ce-i spui unui copil care vrea să se apuce de fotografiat?
Remus Suciu: il intreb daca o face din pasiune sau doar sa imite pe cineva. Apoi îi zic sa invete intai bazele fotografiei si sa pozeze! Cel mai bine se invata meseria asta pe imaginile, bune sau rele, pe care le face. Cand vine cu imaginile lui, il si simt daca are sau nu vreo inclinatie spre arta fotografica
Ce sfat îi dai unui adult care are deja în spate mii de fotografii „de familie”?
Remus Suciu: Ca e timpul sa mai urce o treapta. Daca va merge intr-un loc cu familia nu trebuie sa faca doar poze cu ai lui aliniati in formatie in fata unui obiectiv turistic, ci sa schimbe un pic ordine in primplanuri ordinea. Practic, sa creeze o compozitie care sa incante ochiul.
Ce aparat de fotografiat recomanzi unuia căruia îi place imaginea, vrea să facă fotografii bune, dar n-are pretentii de profesionism?
Remus Suciu: Un dslr pentru consumer, undeva pe la 25-30 de milioane de lei vechi. Sunt doua feluri de aparate: Compacte si Dslr. La cele compacte e rău că e cu vizualizare directa; nu poti schimba lentilele si nici nu poti regla mare lucru.
Fotografiile făcute cu aparate tip „Idioten” sunt naspa?
Remus Suciu: Nu chiar, poti ascunde asta cu o compozitie buna a imaginii.
De ce rezistă fotografia, cu tot avântul televiziunii?
Remus Suciu: Pentru ca fotografia e rodul unor emotii traite sau a unei dorinte neimplinite. Televiziunea e prea directa. E cam cu li se spune damelor de companie in baruri: sa provoace placere, nu sa produca.
Care e scriitorul care ti se pare că scrie cel mai fotografic?
Remus Suciu: De departe, Jules Verne. De mic am realizat asta. Am „tocat” cu savoare cartile lui si exact ceea ce-mi imaginam citind, aceea gaseam in imaginile tiparite in carte. Nu cred ca se va mai gasi cineva care să redea cu atata scuratete fapte si locuri fara sa zica „imagine that”.
NOTĂ. Dragii mei, aceasta e interviul de care am fost eu în stare. Nu voi putea niciodată să fac interviuri asa reusite precum reuseste Dan, în Ziarul de la cinci. Luînd exemplul maestrului, vin si vă rog să continuati voi sirul întrebărilor. Remus promite să răspundă.
UPDATE. Ca urmare a unei întrebări de la LePetitPrince (care m-a scos din blogroll 😛 ) si a răspunsului lui Remus, public mai jos două fotografii pe care mi le-a trimis maestrul ;).
Click pe foto pentru imagine mărită (merită!)
Click pe foto pentru imagine mărită (merită!)
Călin Hera. PA-uri şi mirări 