Aflându-mă eu într-un grup de oameni care discuta despre una-alta, cineva a spus, la un moment dat, că niste tipi din Iasi au avut o idee super, pe care au implementat-o deja: carnetul de note electronic. Ce se întâmplă? Şcolarii îşi primesc notele şi pe computer, în paralel cu documentele clasice, iar părinţii primesc zilnic, pe telefoanele mobile, SMS-uri cu rezultatele copiilor (am citat dintr-un articol publicat în Evz).
Cei cu care vorbeam erau încântati că, atunci când moda va ajunge în Bucuresti, copiii lor nu isi vor mai putea ascunde notele – nu vor mai avea secrete fată de părintii lor (sau, măcar, situatia lor scolară va fi la liber pentru părintii atenti la tot si la toate).
Am o altă opinie. Eu cred în dreptul copiilor de a minti. Să ne întelegem: prefer, ca părinte, să stiu ce face copilul meu la scoală. Ideal e să discut cu el despre asta în fiecare zi. Nu ca un bau-bau. Trebuie să descoperim împreună plăcerea de a învăta, omenescul de a gresi. Trebuie, în acelasi timp, să accept că fiul meu si fiica mea au personalitati proprii. Nu sunt niste prelungiri ale mele.
Dacă eu, părintele lor, nu am reusit să le câstig încrederea, nu le pot fi prieten, atunci e vina mea. Dacă ei mă mint, o fac pentru că eu îi oblig să mă mintă. Copiii mei sunt perfecti, atunci când se nasc; pentru minusurile ulterioare eu am o vină importantă. Dacă ajung să fac politie cu copiii mei, s-a dus naibii toată legătura tată-fiu. Asa cred.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 