Măcese fotografiate de Remus Suciu, pe coclauri. Apetisant!
Ador pasta (gemul) de măcese. În copilărie, pâinea cu unt si cu pastă de măcese era desertul meu favorit (cred că la fel ar fi stat lucrurile si dacă as fi avut acces la dulciurile de azi).
Prima însemnare din primul meu jurnal a fost despre o întâmplare cu pastă de măcese. Adormisem înainte de a-mi termina „pestisorii” si, la un moment dat, răsucindu-mă eu prin pat, am dat peste felia unsă. Fireste, tocmai visam lupte dârze (cu nemtii sau cu indienii, probabil – asta nu mi-o amintesc si nici cronicarul n-a consemnat). Am realizat destul de rapid că sângele de pe câmpul de luptă e pastă de măcese si m-am grăbit să merg la baie.
Dar n-am apucat să deschid bine usa camerei, că am văzut pe hol doi banditi cu lanterne în mână. Un salt mi-a fost de ajuns să mă ascund sub plapumă, loc în care am început să gândesc: de ce naiba stăteau nemiscati fiorosii banditi? Desigur, pentru că lanternele erau vizorul si gaura cheii, prin care pătrundea în holul întunecos lumina de pe scară.
Asta a fost. Rămân fan al pastei de măcese.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 