Am descoperit ceva, un lucru care m-a pus pe gânduri. S-a întâmplat în urmă cu 21 de ani. Mai precis, la sfârsitul anului 1988. Publicasem un grupaj de poezii în revista „Amfiteatru” (redau mai jos un facsimil – versurile cu pricina vi le-am prezentat, aproape pe toate, de-a lungul timpului).
Fusesem felicitat. Primisem si niste bani. (Apropo, am primit în mână cam jumătate din suma de pe hârtie, pentru că „stii, suntem în renovări prin redactie, nu vrei să contribui si tu ca să dureze mai putin si să fie mai bine?”. Am acceptat fără discutie, eram entuziasmat de companie…)
Două-trei săptămâni mai târziu, am îndrăznit să mai propun trei poeme:
adună-ti
pădure de mesteacăn
poem pe prund
„Sunt bune”, mi-a zis Radu G. Teposu, „dar te sfătuiesc să nu le publici; ar fi un pas înapoi”. Mi-am luat hârtiile, le-am aruncat într-o geantă si am plecat. Nu eram supărat, nu eram dezamăgit, simteam că am învătat ceva important. Însă nu mai stiu ce.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 