De-o vreme, populez blogul cu fotografii făcute în timpul ultimelor mele experienţe greceşti. Am şi adăugat o categorie, Caietele greceşti. La un moment dat, mi-am dat seama că cele două experienţe sunt despre a) mare, b) munte.
Am fost întrebat care-mi place mai mult. Am răspuns, fără să stau pe gânduri, că muntele. Acolo, în munţi, m-am simţit, mereu, cel mai bine. Muntele e ca o iniţiere. Nu e suficient să parchezi maşina. Trebuie să urci, încărcat cu un rucsac greu. Trebuie să ştii să pui cortul. Trebuie să te bucuri când te plouă pentru a te bucura apoi când se sparg norii, când se risipeşte ceaţa şi ţi se dezvăluie priveliştea. Trebuie să simţi mireasma aerului curat, tare. Să priveşti pietrele, să te urci pe ele. Trebuie să alergi pe coclauri sau să le aprcurgi agale, să te bucuri de fiecare pas-descoperire. Trebuie să ai sentimentul uriaş de a ajunge pe vârf. De a afla că, pentru o clipă, e ca şi cum ai fi aflat scopul, capătul drumului. Iar apoi, să-ţi dai seama că muntele e ca viaţa: înseamnă un nesfârşit drum pe care se află vârfuri de urcat, vârfuri de tins.
Marea, câtă vreme n-o explorezi pe dinăuntru, e ceva a cărei măreţie e doar ghicită, un pic înfricoşătoare. Marea o apreciezi mai ales în legătură cu ţărmul de care se izbeşte, pe care-l modelează. Marea e pură, sălbatică, liniştită (până şi marile furntuni sunt doar suprafaţă – aşa pare), romantică, banală, marea e culoare, măreţie calmă. Ciudat, privindu-mi aşa-zisa operă, marea pare că mi-a inspirat mai multă reverie. Poate că, spre deosebire de munte, unde eşti mereu ocupat, marea te lasă să leneveşti, să-ţi pui doar gândurile şi imaginaţia la treabă.
Aleg muntele, cu respect pentru mare, pentru că-l iubesc.
P.S. Tatăl meu m-a dus prima oară pe munte. Aveam şase ani. Fusesem deja la mare, îmi plăcea deja bălăceala. M-a speriat muntele atunci. Era iarnă. Dar m-am descoperit fascinat şi foarte mândru pentru cele mai mici şi neînsemnate isprăvi. Pentru că, pe munte, eram implicat direct în ele, mi se cuveneau fiindcă îmi aparţineau. Mă refer la primul „plug” pe schiurile de lemn, la prima mea cabană. Şi la cele care au urmat.
Tatăl meu iubea marea. Cred că mai mult filosofic. Cred că, în special, ca idee de evadare. Ca şansă de călătorie. A devorat cărţi despre mare. A călătorit, ca mulţi intelectuali ai vremii, prin literatură. Ştia locuri pe care nu le văzuse, pe care şi le imaginase, citind despre ele.
Toate aceste gânduri mi-au fost iscate, acum, de un caiet. Un caiet în care, printre însemnările lui de serviciu (programe, calcule, situaţii, profile în U ş.a.m.d.) am găsit un citat, îndemnul pe care regina Isabela i l-ar fi adresat lui Cristofor Columb. I-ar fi zis să întindă pânzele şi să pornească la drum, iar dacă ţărmurile pe care le caută nu există, atunci Dumnezeu le va crea pentru el, fiindcă a avut credinţa că ele există.
Deci, muntele. Dar ceva-ceva e şi cu marea.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 