Îi spuneam lui Lisandru, admirând pădurile lui, că am intrat în anotimpul pădurilor, mai multi dintre noi. Am nimerit, în Olimp, în una din cele mai frumoase păduri prin care am colindat. O pădure de pinuşi. Nu m-a încântat mireasma, aproape că nici n-am simtit-o (cum se întâmplă, de exemplu, în pădurile de conifere din Carpati). Dar m-a vrăjit privelistea. M-am îndrăgostit de acei copaci cărora, se vede, le prieste aerul tare al Olimpului, tare blând, vreau să spun, pentu că e îmblânzit de briza Mării Egee, care e la doi pasi.
Oc, la marginea pădurii, o clipă s-a oprit
Un pinus cembra care tine la orgini, s-ar putea zice. Ale cărui rădăcini m-au oprit din drum, atât cât să le fotografiez
Aceasta e o fotografie despre trecut, cred. Despre un ex, care a fost falnic, cândva. Dar care tot te face să-l privesti si acum, când, presupun, nu mai simte nimic. Încă nu e praf. E imagine, e punere pe gânduri
Deja nu mai era lipsă de oxigen la altitudinea de 2.000 de metri, unde am găsit această „compozitie”. Dar mi-am imaginat că, indiscret, am surprins cele două trunchiuri într-o partidă de împerechere. Ca să duc indiscretia până la capăt, le-am imortalizat desfrâul. Iar ca să fie culmea indiscretiei, îi fac de râs, aici, în văzul lumii. (Îmi sunt foarte dragi)
Această fotografie m-a costat 4 beri, plătite la o tavernă din Olympic Beach. Cu greu mi-am convins camarazii (Tibi, Adi, Oc, Dan) să urce câtiva pasi si să stea cu spatele la trunchiul unui pinus cembra fabulos. Când le-am zis să se tină de mână, era să arunce cu ceva după mine. Atunci le-am zis de bere.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 