Povestea cu coroniţele m-a ajutat să nu uit o altă poveste, mai simplă, deci mai frumoasă, cred. Este vorba despre carnavalul de sfârşit de an.
Povesteam cu alt prilej despre doamnele de la grădiniţă (fiica mea are noroc). Unii dintre voi aţi apreciat-o deja pe doamna de Arte plastice, cea care a iscat celebrele desene cu sare şi cu săpun.
Ei, bine, e o doamnă interesantă şi la fiu-meu, la after school. Femeia organizează zilnic tot felul de activităţi (şah, dansuri, vizite la muzee şamd). Pentru sfârşitul anului, a pregătit, cu mare discreţie, un carnaval. Ne-a spus doar când să venim. Ne-am găsit prichindeii costumaţi adorabil (ea însăşi a îmbrăcat un costum adecvat momentului). Ne-a condus în curtea şcolii, unde amenajase o scenă, la umbră, şi ne-a oferit un spectacol de o oră şi jumătate la care se opriseră să privească şi trecătorii (balcoanele blocurilor cu vedere spre curtea şcolii se umpluseră).
Nu cred că avem numaidecât copii talentaţi, dar femeia asta (plătită jenant de prost) a scos din ei, cu bucurie şi entuziasm, ce era mai bun în acel moment, pe strada asta a creativităţii.
Şi i-a împrietenit. În primele săptămâni de after school, cei mici se plângea că cei mari (de clasa a treia sau a patra) îi îmbrâncesc, se poartă urât cu ei, ştiţi modelul. Ei, bine, la spectacolul ăsta am văzut o echipă. În timp ce unul îşi spune rolul, cu patos, ceilalţi îl murmurau, îşi mişcau buzele împreună cu el, de-a lungul versurilor, ca şi cum ar fi fost un cor al prieteniei.
NOTĂ 1. Fotografiile sunt alb-negru pentru că fiu-meu aşa a avut chef să seteze aparatul de fotografiat (era în perioada alb-negru), iar Minitehnicus nu şi-a dat seama.
NOTĂ 2. Carnavalul a fost urmat de un vals pe ternul de fotbal.
NOTĂ 3. Fireşte, fiica mea nu a ratat momentul de a se urca pe scenă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 