Rămân fascinat. Atât.
P.S. Oare e cineva care să nu stie ceva despre Charlie Chaplin? Tocmai m-a trăznit această întrebare.
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Rămân fascinat. Atât.
P.S. Oare e cineva care să nu stie ceva despre Charlie Chaplin? Tocmai m-a trăznit această întrebare.
Am zis să vă previn: cred că voi schimba tema acestui blog. Poate azi.
Până atunci, nu uitati să scrieti proză arhiscurtă pentru etapa Casa din vis – detalii, aici.
Salon de bronzare organică (pauza de publicitate)
Am aflat (de la un client al acestui blog) că „cel mai nou si mai modern salon de bronzare din Bucuresti, unde obtii „un bronz unic, uniform, rapid, dar, in acelasi timp, si sanatos” este Tantastic (Bulevardul Dacia, nr. 53, taman în Piata Romană).
Argumente aduse de clientul meu:
– apeland la bronzarea organica, nu risti nici imbatranirea pielii, aparitia ridurilor sau a altor probleme de sanatate ale pielii.
– sunt evitate orice fel de arsuri (e „unica solutie 100% sigură”)
– obtii cel mai intens bronz in doar 5 minute
– imaginea salonului e Bianca Dragusanu (am si foto, dar mai bine vă trimit să le vedeti la tantastic)
No, asta a fost.
Vă multumesc că ati venit pe aici si în zilele în care eu n-am fost. Vă mărturisesc că mă bucur să văd o dâră de soare printr-o fereastră a biroului si asta îmi dă ghes.
Beau o cafea târzie si, în câteva minute, revin cu lucruri (inclusiv sondajul pentru AutoPArtret).
Irina Columbeanu intrebata la proces de asistenta sociala cu cine vrea sa stea.
– Vrei sa stai cu mami?
– Nu, ca ma bate.
– Vrei sa stai cu tati?
– Nu, ca si el ma mai bate din cand in cand.
…- Bineee… atunci te dam la Razvan Lucescu ca el nu bate pe nimeni.
Am primit această anecdotă pe mail. Presupun că e un text care se adaptează situatiei si noilor personaje si e livrat, din când în când, de oameni amuzanti care au memoria bancurilor (îi invidiez sincer).
Mă întreb: cât de cool o fi pentru împricinati să devină eroi de bancuri? Poate că personajului Iri îi stă bine alături de personajul Bulă, în galeria de aur a eroilor populari. Sunt convins că i se pot găsi tovarăse Monicăi fostă Gabor de asemenea. Tot asa cum, bănuiesc, pentru Răzvan Lucescu nu e ceva prea măgulitor (dar si-a asternut singur, până la urmă).
Mi-e silă, însă, de cei doi părinti care fac show de prost gust în jurul fiicei lor. Un copil pe care nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să se nască din Iri tată si Moni mamă.
P.S. Na, ce s-a întâmplat să scriu azi…
Bărbatul de 35 de ani coborâse din masina inscriptionată Revolt, împreună cu mustata groasă, de mascul alfa. Mergea legănat, plimbând cu fală salopeta de serviciu, cu pantalonii vârâţi în bocancii înalţi. Trotuarul părea un binemeritat covor roşu, aşternut anume pentru paşii lui. Când a văzut-o, s-a dat înspre blondă, privind insistent în decolteu.
– Să vă fie ruşine!
– Ce, nu-ţi place?
Tipul cu chelie şatenă i-a zis că nu-i frumos ce-a făcut.
– Aveţi vreo problemă?
– Tu ai o problemă: ai fost necivilizat.
Dacă şi-ar fi împins pieptul şi mai în faţă, mustăciosul i-ar fi făcut un cucui în chelie. În schimb, a intrat într-un magazin. Cheliosul şi-a văzut de drum.
Poate v-aţi prins deja, poate nu: îmi place să fac în asa fel încât cei care ajung pe acest blog să se simtă atât de bine încât să-si facă un obicei în a reveni. Nu e nimic special aici; cu totii gândiţi la fel.
Uneori, îmi place atât de mult să scriu, încât cu greu mă opresc (dar, slavă Domnului, sunt destule lucruri care intervin brusc si mă opresc abrupt; poate de-aia s-a si întâmplat Întâlnirea dintre mine si ideea prozei arhiscurte).
Ce m-a apucat să vorbesc explicit despre mine? Poate că asa fac eu atunci când mă fâstâcesc. Nu stiu.
Chestia e că ieri au apărut niste rânduri foarte amabile despre acest blog. Nu stiu dacă se sughite când citesc unii despre tine/blogul tău, dar îmi asum asta. Găsiţi aici ce si cum.
Asa îl sărăbătoreste Google pe nea Robert Bunsen, chimist
Atunci când am limite (prea des), am. Cum relatiile mele cu chimia au fost, mereu, de o conventionalitate rece, mă aflu în situatia de a mărturisi, jenat, că m-am uitat ca mâta la termometru când am dat să caut ceva pe google. Nu zic, imaginea e colorată, se miscă niste chestii pe acolo, dar eu habar n-aveam cine a fost Bunsen ăsta si de ce e asa important încât să-i dedice ditamai Google-ul un desen special în ziua în care, e drept, se împlinesc 200 de ani de când micutul Bunsen orăcăia în bratele unei moase vânjoase, Frau Muller din Gottingen.
Până la urmă, s-a făcut băiat mare, a învătat să vorbească fluent limba germană si, pentru că îi plăcea să amestece sarea cu zahărul si făina cu mălaiul, cineva i-a sugerat să facă asta în mod stiintific. Ce-o să te faci când vei fi mare?, îl întreba Tante Sabine, iar el răspundea, cu voce subtire, că i se pare că va fi chimist. Ceea ce s-a si întâmplat.
Altfel spus, micutul Robert (Lobelt, cum îsi zicea el când era mic si nu putea pronunta sunetul corespunzător literei „R”), chiar s-a făcut mare. Si nu ne referim aici doar la faptul că, vrând-nevrând, a crescut (i-au crescut până si perciunii, după cum reiese din fotografia de mai jos, obtinută destul de lesne din surse publice). Nu, Herr Bunsen a ajuns om de seamă.
O fotografie celebră (si destul de oficială) cu chimistul Robert Bunsen
Ca să n-o lungesc prea mult (desi mi-ar plăcea), consemnez, sec: s-a înhăitat cu un alt chimist (de care am auzit pe la fizică – a lucrat în legislativ si au rămas niste legi care îi poartă numele; e vorba de Kirchhoff) si au descoperit spectroscopia (nu-i asa greu de pronuntat, dar e mai greu de înteles cum face ceea ce face si de ce o face). Apoi, de unul singur de data asta, a explicat „în mod științific” formarea geizerelor. A mai făcut o lampă cu gaz, căreia, fiind în criză de inspiratie, i-a dat un nume banal (lampa Bunsen) – e o chestie care se foloseste prin laboratoare de chimie (în care eu nu m-am simtit niciodată foarte în largul meu, desi am avut o profesoară-pâinea lui Dumnezeu – sau poate de-aia). Când spuneam că n-a prea avut inspiratie în a denumi lucruri încă nu stiati cum i-a zis fotometerului pe care l-a descoperit. Ei? Ghiceste cineva? Domnul cu geacă? Asa e, i-a zis simplu, Bunsen. N-am aflat precis, dar bănuiesc că si sotiei sale i-a zis, după căsătorie, Frau Bunsen, iar dacă vor fi avut copii, cei mici s-au numit si ei, Bunsen.
În fine, a descoperit niste metale alcaline si tot felul elemente pure (cu denumiri care par banale acum), folosind lampa aia si analiza spectrală (pun pariu că si fotometrul l-a ajutat la ceva!). O chestie care m-a impresionat însă mai mult si mai mult e că obtinerea gazului de acid clorhidric i se datorează (e drept, s-a ajutat si de Sir Henry Roscoe pentru isprava asta). Celor care nu stiu, le spun eu acum: s-a întâmplat ca initialele numelui meu să semene izbitor cu denumirea stiintifică a acidului clorhidric, deci vorbim despre o legătură sentimentală aici, între bloggerul care sunt si chimistul care a fost Bunsen.
Si as mai adăuga: Bunsen a fost profesor la Heildelberg, loc care-mi trezeste amintiri foarte plăcute.
NOTĂ. Ceva informatii am găsit (unde altundeva decât) aici.
Bucurati-vă de frigul de azi si de cel de mâine. Tineti minte dârdiala de acum, salutati-vă răceala, rosul în gât*, fularul. Nu va trece mult si veti aqvea nostalgia lor. E cineva care crede că nu va urma o vară fierbinte (si lungă)?
M-am tot gândit. De când a apărut în România ora de vară (1979), m-am tot întrebat ce e cu chestia asta. Adică, am înţeles eu încă de pe atunci (eram deja flăcău voinic) care-i diferenţa şi care rostul. Dacă nu mă înşel prea tare, „presa” vremii sugera că tărăşenia ar fi vreo idee măreaţă a lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, aşa am avut atunci impresia (eram prin clasa a cincea). Ce-i drept, dacă nu dădea Ceauşescu OK-ul, rămâneam fără oră de vară.
Paranteză: am aflat între timp că România mai avusese oră de vară în perioada interbelică (între 1932-1940), că ideea i-a aparţinut lui Benjamin Franklin în 1784. Găsiţi mai multe aici.
Ideea e că, deşi am dormit mai puţin azi-noapte (vrând-nevrând), deşi îmi place iarna (având nostalgia vacanţelor îndelungate la schi), prefer ora de vară. Mi se pare că o zi în care ajung acasă când încă nu e întuneric nu e o zi pierdută, poate de-aia. Voi?
O brunetă iese de la metrou şi cumpără un buchet de narcise. Un bărbat (chelie şatenă) citeşte ziarul, din mers. O blondă aprinde o ţigară, trage din ea cu poftă (călătorise mult). Bruneta miroase florile. Șatenul continuă să citească, strecurându-se printre oameni. Blonda se apleacă (ţigara rămasă în sus scoate fum), ia ceva de jos, face câţiva paşi repezi, atinge cotul brunetei: „V-a căzut ceva”.
Femeile merg mai departe. Blonda fumează, bruneta îndeasă mai bine banii în poşeta. Bărbatul (grăbind pasul), adulmecă miros de narcise.
Dragii mosului,
Mă gândesc astăzi la acei oameni care au ajuns pe acest blog din greseală, căutând ceva si găsind cu totul altceva. Le cer scuze celor dezamăgiti astfel. Poate că eu i-am amăgit, de voie sau fără de voie.
O categorie aparte o constituie aceia care au căzutat, de-a lungul timpului, pozitii sexuale legendare. O căutare firească, desigur. Căci ce om normal la cap n-a vrut, măcar o dată-n viată, să afle, pentru totdeauna, lucruri atât de simple si, totodată, atât de complicate.
Serios vorbind, m-am întrebat de mai multe ori care poate fi resortul interior al cuiva care, căutând pe net „pozitii sexuale”, simte impulsul de a adăuga o calitate esentială a acestor pozitii: cea legendară. Probabil că tine de nevoia de traditii, căci, se stie, trăim vremuri în care numerosi semeni se simt dezrădăcinati.
Ideea e că, asa cum am spus, le cer scuze celor 1.109 de căutători de „pozitii sexuale legendare”, 74 de căutători de „poziti sexuale legendare” si celor 26 de exploratori care au vrut si poze la temă: n-am abordat niciodată acest subiect, aici. Cred în nevoia de informare, cred în manuale si în dreptul de a exista a site-urilor care încearcă să educe, să informeze sau să facă trafic din sex.
Cum socotesc că facem parte din ligi diferite si pentru că înteleg frustrarea celor sositi aici după pere, care găsesc doar mere, am decis să renunt la linkul către site-ul „pozitii sexuale legendare”, cu scuzele de rigoare datorate celor care se ocupă de onorabila întreprindere si, desigur, cu urările mele de succese si mai mari.
De asemenea, precizez cu acest prilej că acest blog va accepta skimburi de link ca până acum, cu o mică nuantă: site-urile comerciale care doresc, totusi, să aibă link în acest blogroll trebuie să treacă mai întâi (fără exceptie) pe la casierie.
As vrea să demonstrez că netul are si aplicatii foarte practice. Despre ce e vorba: fiu-meu vrea să-si umple albumul cu animale de la Mega Image. Are deja o groază, dar acum, când îi lipsesc 11 cartonase (din 162), „trage” numai dubluri. Poate s-o mai confrunta cineva cu aceeasi problemă si, poate, dublurile unora sunt necesare altora. De-aia zic: să-i punem în legătură. Aici e lista necesarului.
Intr-un oras strain ai sansa sa treci neobservat, desi toate privirile ti se pare ca te urmaresc. Intr-un oras strain te simti turist, adica reusesti sa casti ochii la lucruri pe care localnicii nu le mai vad. Intr-un oras strain nimeresti mereu cele mai scumpe restaurante, dar te bucuri ca mancarea are un ceva specific. Intr-un oras strain ai cel putin un ochi critic; e imposibil sa nu gasesti ceva care e altfel acasa. Intr-un oras strain, oricati oameni ai avea in jur, pe tine te intreaba ce autobuz sa ia ca sa ajunga in cutare loc sau unde e strada X. Intr-un oras strain, oricat de frumos ar fi si oricat de bine te-ai simti, ti se face nitel dor de casa. Dar poti sa nu recunosti asta.
La început i s-a părut simpatic. Era mic, alb, ciufulit (aproape pufos) şi lătra jucăuş, dând din coadă. Ilie Dron, om cumsecade, care salută vecinii, era însă prea cătrănit ca să-l binedispuna atâta lucru. Când, un sfert de oră mai târziu, a observat că tâmpiţii ăia i-au „taiat cablul”, i-a venit să spargă ceva. A auzit lătratul, a coborât, a luat câinele în braţe (potaia s-a ghemuit la pieptul lui), a urcat la ultimul etaj, apoi l-a aruncat pe pufos, în gol. Îi flutura coada, în cădere, dar Ilie Dron încă nu se calmase.
NOTĂ. Textul a fost inspirat de întâmplarea asta.
UTIL.
Episoade anterioare:
– Viata la blog. 365 de secvente
– Electrificare
– Lecturile inginerului de la patru
Deci, ne-am linistit: s-a bătut recordul pentru cel mai lung sărut. Un tip si o tipă din Bangkok, Ekkachai and Laksana Tiranarat, el 37, ea 51 (dacă retin bine) au stat sărutati timp de 46 de ore, 24 de minute si 9 secunde!
Imaginati-vă cu cine v-ar plăcea să petreceti astfel, apoi priviti fotografia de mai jos:
Autorii celui mai lung sărut ever. Captură de pe telegrapf.co.uk (Fotografia a fost livrată de Reuters).
Click pentru imagine mărită!
Premiul a fost echivalentul a 3.000 de lire sterline (în moneda locală).
Concluzia: dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Mai jos, un filmulet de la concursul de sărutat, la care a participat si un cuplu gay.
Stiti probabil povestea cu inventatorul a cărui poartă se deschidea destul de greu; o provocare pentru vizitatorii lui, destul de numerosi, de altfel. În realitate, poarta era „legată” la un dinam care producea curent electric.
La asta m-am gândit acum, fascinat de inventivitatea lui Mircea Popescu. Nu stiu cât de mult scoate el din site/blog/agregator; sper să-si acopere măcar cheltuiala. Îmi place, repet, că inventează mereu. Mircea Popescu e un vârtej – măcar în blogosfera românească.
Stiti că a inventat fain-ul, probabil cel mai bun agregator din România bloggeristică. În ceea ce mă priveste, v-am cunoscut pe multi dintre voi acolo si multi ati dat de acest blog via fain. Eu am fost introdus acolo de Alex Mazilu; îi multumesc încă o dată. Sunt destul de multi, deja, pe care i-am promovat pe fain, si bine (le-)am făcut. Una peste alta, avantaje calitative si cantitative.
Apoi a apărut ideea monetizării karmelor. (Pentru necunoscători: „moneda” oficială în http://polimedia.us/fain este karma, care poate fi preschimbată în euro – cumpărare sau vânzare – în anumite conditii. Notă: nu găsesc acum link la conditiile cu pricina, revin). E drept, acum karmele se înmultesc ceva mai greu decât înainte, de-aia am ajuns în situatia ca azi, 14 feb 2011, să detin cele mai multe karme 😉 (vezi mai jos)
Clasamentul karmelor în polimedia.us/fain, azi, 14 februarie 2011, orele 13.00.
Click pe foto pentru imagine mărită
A mai fost chestia cu proiectele speciale (pe care eu n-am priceput-o bine, păcatul meu), a blogului cu continut plătit (vezi despre si aici si aici) samd.
Mai nou, Mircea oferă karme, deci ceva bani, celor care îi fac publicitate stradală. Ideea e asemănătoare celorlalte: usor sofisticată, simplă în realitate, ca un joc pe care-l joci de plăcere. Căci ăsta e secretul lui Mircea Popescu: te invită să te joci. E ca în anecdota aia cu poarta-dinam. (P.S. Despre provocarea stickerelor puteti citi aici.)
NOTĂ. Mircea e autorul unor concursuri de proză arhiscurtă (cu premii în bani). El a avut ideea lui cum a fost, despre care am scris aici si cea a filmelor excelente pe care nu le-a văzut nimeni – vezi aici despre ce e vorba. Si multe altele!
Dragii mei,
Mă provoc pe mine însumi, iar voi veti fi martorii acestui pariu: îmi propun să scriu, începând de mâine, zi de zi, câte un PA despre „Viata la bloc”. Dacă voi reusi să mă tin de treabă, veti avea ocazia să cititi, zi de zi, timp de un an, pe acest blog, câte 500 de semne despre întâmplări si nonîntâmplări din viata la bloc. Presupun că dl. Lică va fi un personaj important într-un oarecare număr de povesti. Ilarion, care deja există, va fi si el creionat. Cu sigurantă, vor apărea noi si noi personaje.
Cu sigurantă, vor fi destule momente în care voi intra în pană de inspiratie – asa că voi fi atent la orice sugestie din partea voastră.
Dacă peste un an voi mai fi în picioare, dacă, adică, voi fi reusit să scriu măcar 300 de PA-uri, atunci, cine stie, vom putea spune că am construit, împreună, o carte de PA-uri (fără reactiile voastre văd imposibil acest demers).
P.S. Desigur, PA-urile din „Viata la bloc” ar trebui să fie un bonus. Acest blog merge mai departe (în săptămâna în care am lipsit au fost aproape 2.000 de vizitatori unici; oameni care au venit aici desi eu n-am publicat nimic. Deci, am un fel de datorie 😉 ).

Dacă Google i-a dedicat asa desen (dinamic) frumos, se cuvine să salut si eu memoria lui Edison. Băiat inventiv, care a stiut bine să si monetizeze. Dar retinem inventivitatea.
P.S. În copilărie, am citit si răscitit o cărticică despre Edison. Mi-amintesc si filmul cu Spencer Tracy (mai jos, faza care mi s-a întipărit în minte):
P.S. De aici am luat această fotografie a lui Edison:
