Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Dormea bine, aşa cum dormi dimineaţa, când nu te-ai trezi nici plătit. Ceva îl ardea, însă. Erau doi ochi mari, curaţi, frumoşi. Băieţelul îl privea insistent, cu candoare. Soarele nu răsărise, dar privirea aceea tăia întunericul din cameră. De o parte era somnul, de cealaltă nerăbdarea copilului.
– E ziua mea acum?, a întrebat puştiul, care tocmai împlinise o vârstă ca un covrig gustos.
Dragi prieteni,
Lipsesc câteva zile din peisaj (dar am avut grijă să instruiesc roboţelul să posteze zilnic câte ceva, mai bun decât aş fi scris eu însumi). Răspunsuri la comentarii nu ştie să dea, voi răspunde eu la întoarcere sau de fiecare dată când voi avea acces la internet. Nici vizite nu vă pot face zilele astea, ceea ce mă sărăceşte un pic (însă voi recupera).
Cu bine,
C.
I-am întâlnit cu totul si cu totul întâmplător. Stiam că există, că sunt frumosi si întelepti. Stiam că fac bine altor oameni, celor în carne si oase. Stiam că sunt ca niste rădăcini. Că nu vorbesc, vreau să zic, nu vorbesc asa, cum stim noi, cu cuvinte omenesti.
Atunci când i-am văzut, m-am mirat că sunt atât de multi. M-am indigant văzând că au, fiecare, câteo etichetă. Cincizeci si nouă de lei bucata. Poti pune, oare, pret unor oameni?, m-am întrebat.
Ardelean fiind, am realizat abia după ce m-am despărtit de ei că as fi putut, la o adică, să-mi cumpăr si eu unul. Dar, măcar, i-am fotografiat. Le-am luat un pic din suflet, fără a mă face stăpân al lor.
Sus, e un grup de oameni. Sfătosi. Jos, e unul pe care l-am văzut din fată. Cred că e un el
Sus, e unul pe care l-am văzut din spate. Cred că e o ea
Aici m-am mai dumirit. Însă ăsta (faza cu ghivecele de la Ikea) e doar un camuflaj.
P.S. Fotografiile au fost făcute cu telefonul.
Asa cum stiti, Sorin Stanciu îmi trimite, din când în când, fotografii. De cele mai multe ori, imaginile sunt însotite de comentarii succinte. Am zis succinte? Să zic zgârcite? Misterioase?
De data asta, lucrurile sunt un pic mai străvezii. Cred.
„Aici sunt banii dumneavoastră” – foto: Sorin Stanciu
Acest document este autentic. A fost depus, probabil, fiindcă erau aprinse luminile din interiorul masinii, mergea radioul si geamul din dreapta-faţă era întredeschis.
Pentru că o anumită rutină de 500 de semne a pornit un fel de joc de-a ghicitul (aici şi în Pahico*), propun şi eu o variantă.
*O variantă Pahico, plauzibilă si ea: „bă data vitore iţ tau caucucurili dacă mai parcezi pe locu mieu”.
Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Am urcat în apartamentul lui de la etajul 2 (sau 3), într-o clădire aflată în apropierea Gării Kelety. La puţin timp după ce ne-am aşezat pe nişte fotolii de bambus împletit (cred că era bambus, poate o fi fost răchită, nu ştiu), a intrat în încăpere soţia ambasadorului. O prezenţa care s-a vrut discretă, dar care m-a impresionat foarte mult, pe care n-am putut-o uita, deși am văzut-o doar câteva minute. O femeie frumoasă, tânără (deşi, atunci, vârsta de 30 de ani, cât presupun că avea, mi se părea nu neapărat înaintată, dar, cu siguranţă, una a maturităţii).
Adusese, pe o tavă cu motive „chinezesti” (aşa mi-am reprezentat atunci imaginea) trei ceşti de ceai. Ea n-a rămas. Era un ceai de iasomie în care, înainte de a pleca, a turnat lapte. M-a întrebat cât lapte vreau, în timp ce-l turna.
Nu experimentasem până atunci ceaiul cu lapte. Mi se păruse mereu o prostie, un nonsens, cel mult un snobism. În orice caz, eram atât de convins că e ceva greţos, încât nici măcar nu încercasem să gust. Dar în acea zi, pentru că ea era o doamnă şi pentru că discuţia abia începută se anunţa fascinantă (am descopeirt, abia atunci, în discuţia cu ambasadorul, o lume incredibilă), am zis, destul de repede, „mulţumesc”, probabil mai alb la faţă decât laptele care mă albise.
Cred că am băut atunci cel mai bun ceai din viaţa mea. Poate a fost surpriza, poate exaltarea, habar n-am. Parcă ar fi fost în ceaşca aceea mai mult decât infuzie de iasomie şi lapte UHT. Faza e că, de atunci, prefer să pun lapte în ceai (niciodată în ceaiul cu mentă!).
Cu câteva secunde înainte eram convins că e ceva greţos, că ţine de snobism, iar după câteva secunde devenisem un fan, un credincios al ceaiului cu lapte.
P.S. Am fost iscat la această poveste de un text incitant citit pe blogul ajnaninei. Lucru pentru care îi mulţumesc.
Am aflat lucruri interesante de la Varby: cum să împăturesti un tricou în două secunde (se poate!), o fotografie interesantă , o superfată de la pagina 1 si de ce sunt japonezii cei mai buni fotografi. Am zis să vi le arăt.
Ieşise din scara blocului grăbit, ca de obicei. A auzit uşa închizându-se pe când se afla, deja, în parcare. Dimineaţa părea un vuiet răcoros, ceea ce, s-o recunoaştem, era bine.
I-a făcut plăcere când a văzut-o, cu formele ei rotunde, robustă şi suplă în acelaşi timp. Îi venea s-o sărute, dar nu era timp de dulcegării.
Intră cu un fel de respect la care nu putea renunţa, deşi o avea de o jumătate de an (şi-o dorise, însă, de mult mai multă vreme). Era bine, Doamne, ce bine era!
Bileţelul prins de ştergător l-a observat exact în clipa în care a pornit motorul.
Am aflat că dielda va deschide un bar, în Madrid. Iată o posibilă destinaţie turistică!
Deocamdată, îmi aduc aminte de tavernele din Insula Corfu. Aici e o parte din oferta uneia din Roda. Ce comandă doamnele şi domnii?
Am dat un click banal.
Cică: „Blogul de la adresa teogeorgescu.blogspot.com a fost eliminat. Această adresă nu este disponibilă pentru bloguri noi.”
Poate e doar o problemă tehnică. Mă gândesc. Mi-aduc aminte că am trecut prin emoţii în legătură cu blogul lui Andi, apoi n-am putut intra la Anca, la Cristian Lisandru şi lista poate continua.
Dragilor, ţineţi cont, vă rog, că sunt om bătrân cu, dacă aş avea aşa ceva, plete dalbe.
Azi dimineată am butonat, ca tot omul cu copiii plecati în tabără. Pe TV1000 era Flash Gordon, un film pe care nu-l văzusem niciodată (dar citisem cartea, adică stiam bine melodia Queen).
Am stat până la final, bucurându-mă ca un copil de un film copilăros. Mi-a plăcut vârsta copilăriei trucajelor, jocul slab al actorilor, povestea simplă si m-am bucurat auzind replici pe care le stiam din melodie. Si Ornella Mutti!
Un astfel de film, luat la cafeaua de dimineată, îti poate face o zi frumoasă.
Deşi sunt cârpit de somn, am nevoie de poezie înainte de a mă culca. Sunt încântat că am găsit-o fix acolo unde am căutat-o. Am aflat un foarte cochet şi poetic drum ocolit, un cercel interior care s-a desprins cu oarecare durere, o rotulă şi-un sfârc pe post de geamandură şi am aflat un ŞotroPA. Deocamdată.
Şi am mai învăţat ceva, de la un om bun: atunci când eşti binevenit, ai impresia că tu ştii întotdeauna când să vii. Venitul este pus în valoare de cel la care vine. (Coincidenţă, am descoperit un PA despre o persoană tatuată într-atât încât n-a ştiut cum să aştepte tatuajul perfect, a ratat Venirea.)
PS La Andi pe blog nu pot intra.
UPDATE. Acum, cã-i dimineaţă, am găsit info despre o teribilă cursă de patinaj pe burţile peştilor, am descoperit spiritul Barcelonei şi tastatura cu două taste, am rămas cu întrebarea „care-o fi pedeapsa pentru plagiat a rugăciunilor?” şi am mai descoperit un inel, unul foarte aparte. Şi acum ştiu că un blog poate fi setat să posteze singur (dar nu ştiu cum se face asta…)
… şi, după cum spuneau strămoşii noştri, dacii, still counting.
Sunt departe de a fi un vamaiot. Nici pe vechi, nici pe nou nu sunt unul. În studenție și puțin după (perioada 1987-1994), am trecut de câteva ori pe acolo. Era, încă, ceea ce se numesște perioada frumoasă. Aveam destui prieteni vamaioți. Unora li se potrivea mănușă, altora ca nuca în perete. Cel puțin, așa mi se părea mie. Cred că Vama veche avea și atunci, ca și acum, proprietăți magnetice pentru snobi.
În ceea ce mă privește, la Vama veche era ceva care mă atrăgea (atmosfera, femeile superbe, serile) și ceva care mă îndepărta (mizeria, muștele, prea multele beții). Preferam să stau la un hotel în Neptun, recunosc. Poate fiindcă partea cu cortul o experimentam pe munte, încă de pe la 14 ani.
Acum nu știu cum mai e pe acolo. Ultima oară am fost în urmă cu vreo 7-8 ani. Poate 9. Deși se schimbaseră multe lucruri, am avut aceeași senzație din vremurile bune.
Am scris acest text după ce l-am citit pe al Lianei, mult mai aplicat, ca să zic așa. Recomand.
Mă strecor, timid, printre atâtea poezii, desene, filme si proze excelente, cu o informatie mică pentru voi, mare pentru mine: din motive pur subiective, am renuntat la sejurul parizian. Din câteva puncte de vedere, e o usurare.
Deja nu mai contează faptul că am pierdut niste bani (4 bilete de avion – cine naiba ar vrea să plece peste trei zile la Paris?) si faptul că încă nu stiu unde voi pleca in concediu la sfârsitul săptămânii: Important e că sunt vesel, linistit si mă simt ca în tinerete, când plecam la gară si nu eram sigur în ce tren voi urca. O senzatie delicioasa!
ADĂUGARE NECESARĂ. Le multumesc frumos tuturor celor care mi-au propus idei excelente pentru sejurul de zece zile de la Paris. Voi tine cont de ele anul viitor. Si, cine stie, poate le vor fi de folos si altor posibili cititori ai acestui blog. Căci nimic nu se pierde!
Povestea cu coroniţele m-a ajutat să nu uit o altă poveste, mai simplă, deci mai frumoasă, cred. Este vorba despre carnavalul de sfârşit de an.
Povesteam cu alt prilej despre doamnele de la grădiniţă (fiica mea are noroc). Unii dintre voi aţi apreciat-o deja pe doamna de Arte plastice, cea care a iscat celebrele desene cu sare şi cu săpun.
Ei, bine, e o doamnă interesantă şi la fiu-meu, la after school. Femeia organizează zilnic tot felul de activităţi (şah, dansuri, vizite la muzee şamd). Pentru sfârşitul anului, a pregătit, cu mare discreţie, un carnaval. Ne-a spus doar când să venim. Ne-am găsit prichindeii costumaţi adorabil (ea însăşi a îmbrăcat un costum adecvat momentului). Ne-a condus în curtea şcolii, unde amenajase o scenă, la umbră, şi ne-a oferit un spectacol de o oră şi jumătate la care se opriseră să privească şi trecătorii (balcoanele blocurilor cu vedere spre curtea şcolii se umpluseră).
Nu cred că avem numaidecât copii talentaţi, dar femeia asta (plătită jenant de prost) a scos din ei, cu bucurie şi entuziasm, ce era mai bun în acel moment, pe strada asta a creativităţii.
Şi i-a împrietenit. În primele săptămâni de after school, cei mici se plângea că cei mari (de clasa a treia sau a patra) îi îmbrâncesc, se poartă urât cu ei, ştiţi modelul. Ei, bine, la spectacolul ăsta am văzut o echipă. În timp ce unul îşi spune rolul, cu patos, ceilalţi îl murmurau, îşi mişcau buzele împreună cu el, de-a lungul versurilor, ca şi cum ar fi fost un cor al prieteniei.
NOTĂ 1. Fotografiile sunt alb-negru pentru că fiu-meu aşa a avut chef să seteze aparatul de fotografiat (era în perioada alb-negru), iar Minitehnicus nu şi-a dat seama.
NOTĂ 2. Carnavalul a fost urmat de un vals pe ternul de fotbal.
NOTĂ 3. Fireşte, fiica mea nu a ratat momentul de a se urca pe scenă.
Regula aia nouă, „coroniţe pentru toţi copiii”, are şi partizani şi adversari, după caz. Eu sunt, mai degrabă, de partea competiţiei. Cred că se pot găsi tot soiul de competiţii care să scoată ce-i mai bun din fiecare copil. Ar fi, deja, ceva constructiv. „Coroniţe la toţi copiii”, fără excepţie, poate însemna o nivelare a ambiţiilor, iar nivelare înseamnă găsirea celui mai mare numitor comun, coborârea, adică, la cel mai mic nivel de ambiţie din comunitate. Nu e ceva frustrant pentru copiii cu adevărat ambiţioşi, talentaţi, pentru vârfuri?
Colegii mei au încercat o dezbatere, nu foarte reuşită, după părerea mea, dar intenţia e cea care contează.
N-am răgaz să iau la mână blogroll-ul, asa că am schimbat înfătisarea. Dacă vă deranjează, revin la cea veche si lucrez la noapte.
Nu vreau să mă gândesc acum că am renuntat la ceva drag mie (vechea înfătisare a blogului).
O păţesc şi eu, iată. La povestea cu blogroll-ul mă refer. A dispărut. Nu ştiu unde, dar nu-l mai văd la locul lui.
Cred că e vina mea. Cine ştie ce-o mai fi făcut Minitehnicus. Aştept sugestii.
La agenţia loto au votat mai mulţi alegători decât la secţia de votare. Iar la agenţia loto urnele s-au închis mai devreme cu vreo opt ore. E de înţeles. Sunt mai mari şanse de câştig la loterie decât de pe urma politicienilor, nu-i aşa? Dar vreau să mă feresc ca de guma deja mestecată de politică pe acest blog. (De-aia, cred, am două bloguri.) Aşa că mărturisesc: am votat în ambele locuri. Cine e curios cum, poate afla. Vreau să spun, numerele câştigatoare.
*V-aţi prins: 6 numere la loto, 33 de europarlamentari.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 