Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Cineva, nu spun cine, persoană importantă, mă sâcâie câteodată spunându-mi că as fi misogin. Adică, io. Fireste, nici vorbă de asa ceva. Recunosc doar că râd la unele bancuri, inclusiv la cele cu blonde. Dar asta nu cred că-mi oferă suficiente sanse de a fi inclus printre misogini.
Am râs cu poftă si atunci când am găsit imaginea de mai jos, la mai proaspătul nostru coleg în ale PA-ului, Felix-Gabriel Lefter. Na, râdeti si voi!
Fetiţa de cinci ani se bucură. E nerăbdătoare să plece la grădiniţă.
– Hai, bunico!, zice.
Ies din bloc mai devreme ca niciodată. Dar ajung la grădiniţă la mult timp după ce copiii au luat micul dejun. Fetiţa e îmbujorată, bunica ostenită.
– A zis că ne-am mutat în oraşul de frişcă şi s-a tăvălit cu poftă prin zăpada, îi povesteşte ea unei mămici.
Aşa e cu ninsoarea la oraş.
Dl. Lică credea că le-a văzut pe toate. Ei, bine, nu! Trăind în România, el descoperă, cu un soi de entuziasm patologic, că fiecare zi atrage o nouă mirare. Amuzat la început de sârgul lui Pro Stănac de a pupa icoane, apoi de uluitoarea poveste a flăcării violet rostită de Rozaliu, dl. Lică s-a mirat sincer atunci când năstrusnicia a devenit subiect de talk-show si de editoriale. Când a aflat că seful statului, un temerar cu privirea dârză, îsi tratează el însusi rinichii cu reiki, mirarea domnului Lică a urcat pe perete, în sus. Izbindu-se de un tablou de sezon, pictat de un hunedorean…
Tablou de sezon pictat de Dorin Socaciu, din judetul Hunedoara (fotografiat de Marius Mitrache)
Parcă nu ar fi fost suficient de „dură” ninsoarea din urmăc cu câteva săptămâni: acum iar mă bucur că ninge în Bucuresti. Că ninge frumos. Ninge ca o poveste pe care, în această seară, nu le-o spun copiilor. Fiindcă sunt încă la birou… 😦
Am asteptat-o pe W. la aeroportul Otopeni (Henri Coandă, pe nou, pentru cititorii mai tineri). Avionul a aterizat la timp, dar a durat ceva mai mult de o oră până când ea a apărut. Zâmbea. Se bucura că ajunsese si că-si revede sotul (e vorba de văru-meu, C.). I-am lăsat să se pupe, apoi m-am prezentat si i-am atras atentia că bagajele trebuia să si le ia mai înainte de a se întâlni cu noi.
– Bagajele? Haha, s-au pierdut pe la Londra, eu am fost mai rapidă decât ele si am prins avionul.
Nicio urmă de stres. Stiti cum sunt americanii.
Am vorbit cu o voce, la un interfon. Si-a cerut scuze, în treacăt, si m-a întrebat la ce adresă să aducă bagajele, la miezul noptii, când vine următorul avion de la Londra.
În parcare am spus:
– Credeam că masina mea va fi prea mică pentru bagaje. Acum văd că e ok.
Am arătat spre poseta ei. Am râs cu totii. Apoi am plecat înspre oras.
– Nu mi-e foame, nu sunt obosită, nu vreau la shopping, nu vreau să fac turism. Vreau să fac ceea ce fac oamenii, în mod normal, în după-amiaza asta, mi-a spus.
– OK, am răspuns.
Am făcut o tură cu masina, spunând, din când în când, „aici e Casa Presei, unde erau cele mai multe redactii si edituri, pe vremuri”, „ăsta e Arcul de triumf, varianta Bucuresti”, „aici e guvernul” si d-astea. Prima chestie care a impresionat-o a fost Mănăstirea Casin si acoperisul verde. Atunci mi-am dat si eu seama că e verde. Poate l-au vopsit în ultima vreme. Apoi, s-a zgâit la căsoaiele de pe Kiseleff (îmi plac si mie), palatul în care e Muzeul Tăranului Român, Ateneu, fost Palat Regal, fostul sediu al CC, Casa Armatei, sediul CEC. Am mers apoi pe splai, în sus, până la Operă, apoi la Palatul Cotroceni si înapoi pe la Academia Militară si înapoi, pe splai, si pe lângă Casa Poporului, care a impresionat-o.
Apoi am luat pipetis fostul bulevard Victoria Socialismului.
– Asta fac bucurestenii în mod normal, la ora asta, stau blocati în trafic, am spus.
Am povestit mult, am râs si mai mult. N-a adus nicio clipă vorba despre bagajele pierdute. Nu s-a plâns de nimic. Câti dintre noi, oare, nu ar fi făcut-o?
Am parcat apoi lângă Banca Natională, am trecut prin Pasagiul Villacrosse (unde se fuma narghilea, însă doar înăuntru) si ne-am odihnit oasele la Caru cu bere. La început, mi s-a părut că n-a încântat-o prea mult. Era cam zgomot, ca într-un film românesc. Spre final, mi-a dat impresia că ora de la Caru cu bere a fost mai mult decât o cireasă pe tort.
În fine, la putin timp după aceea, au decolat spre Cluj. A doua zi, au primit acolo bagajele rătăcite la Londra de British Airways.
Două întrebări, pentru cei care au avut răbdarea să ajungă până aici:
1. Ce „program” ati fi făcut dacă trebuia să organizati cele aproximativ patru ore?
2. Ce program ati face pentru o zi întreagă, dacă ati avea de arătat Bucurestiul cuiva din SUA?
Ora de vizită de la reanimare se prelungeşte. Probleme cu pacientul obez. Ea iese puţin, nerăbdătoare. Priveşte în lungul holului. Halatul alb contrastează frumos cu părul negru.
El are halat albastru. Păr roşcat, strâns într-o coadă. Apare grăbit, zice ceva despre nişte hârtii. Discută amândoi probleme de serviciu în timp ce intră în încăperea din capătul holului. El scoate clanţa dinspre hol şi trage uşa după el.
După şapte minute, ies amândoi. El are ochii injectaţi. Ea, o figură relaxată, liniştită.
Întreb şi io: ştie cineva ce-ar trebui să fac astfel încât linkurile pe care le dau aici să le prindă bine în ZeList celor linkuiţi?
UPDATE.
Dragii mei, e posibil ca tema pe care o folosesc să aibă această hibă?
Zilele trecute, mai precis în data de 4 ianuarie, aveam chef de-un pahar cu vin. Pofta asta era ca un fel de poruncă venită din exterior sau dinăuntru, nu mi-am dat seama prea bine de unde. Nu mai stiu nici dacă am băut vinul ăla, iar dacă l-am băut, cu sigurantă că n-am ciocnit în cinstea a nimic, a fost doar un moment de liniste si meditatie.
Azi am aflat ce era si ce ar fi trebuit să fie: blogul meu împlinea vârsta de un an!
Cum am ratat cheful, trec câteva date statistice.
– prima postare: Hello, words! (4 ianurie 2009, ora 15.02)
– postări: 750
– număr vizite: 144.015
– comentarii: 9.539 (PS Ofer un premiu pentru comentariul nr. 10.000)
– Akismet a eliminat 444 spam-uri
– cea mai vizitată zi: 20 decembrie 2009 (2.470 vizite)
– cea mai clickuită pagină: home page-ul (34.387)
– cele mai putin clickuite: Dumbo, studentul si Vizita de la ora opt (câte un singur click! Mă mir.)
P.S. Urez ceea ce trebuie, adică la mulţi ani şi voioşie, şi celuilalt blog.
Aflu de la Tudor Chirilă ceva despre Cruciada culturii, iar apoi despre concertul din 14 februarie, de la Ateneu, sustinut de Sarah Chang. De aici se pot cumpăra bilete. Eu mă văd acolo!
Am primit o leapsă, aceeasi, de la Vania si de la Simion Cristian. (Nu sunt sigur, dar parcă si pe asta o stiam de mai multă vreme, la fel ca pe aceea cu dacă as fi fost… si care a dat în jde mii de linkuri interesante.)
Răspund la ea, dar as face o pauză – nu neapărat foarte lungă.
Asadar:
1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Semnul de carte e, de-o vreme, cartela de la metrou.
2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?
Karel Čapek, Fabrica de absolut, de la Mos Crăciun.
3. Citiţi în baie?
Încerc să mă las.
4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?
Da. Ardeleneste. Pregătesc o carte de PA-uri.
5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Mă bucură.
6. Care este cartea preferată?
Povestasul – Mario Vargas Llosa
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Desigur. În copilărie, aveam un record la Ciresarii (13 recitiri).
8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Am fost emotionat când l-am întâlnit pe Llosa. De obicei, întâlnirile de genul ăsta pot dezamăgi (e ca imaginea pe care ti-o faci despre un prieten de pe net, nu?), dar în acest caz a fost altfel: asa cum mă steptatm si chiar mai mult decât atât.
9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Astept să mai crească nitel copiii mei, pentru că îmi amintesc cât de mult îmi plăcea când tatăl meu vorbea cu mine despre ceea ce citea.
10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
De obicei, e o nevoie.
11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Mie mi-a prins bine Biblia.
12. Care este locul preferat pentru lectură?Mai importantă e pozitia – relaxată. Am niste fotolii OK.
13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Preferabil în linişte.
14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Da, dar prefer hârtia.
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?Prefer să fie cartea mea. Când n-o am, nu fac nazuri dacă o împrumut de la cineva.
16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
Este una dintre cele mai mari descoperiri ale umanitătii. Sau, mai putin pretentios, e un prieten care se cunoaste la nevoie.
NOTĂ.
Nu sunt cele mai nimerite întrebări, dar pot deschide pofta unei meditatii despre cărti si ce ne (mai) sunt ele. Îmi doresc răgaz pentru o concluzie. Până atunci, arunc mănusa către: ajnanina, Andi Bob, Gabi, Maria Postu, Eugen Evu, A.Dama si oricui doreste.
Poate stiti deja despre acest eveniment, acest flash mob dintr-o piata. Merită să vedeti si să revedeti.
P.S. Dati un click si aici, la Dragos Iordache; la el am găsit clipul! Iar la Dragos am ajuns gratie polimediei, un loc cu adevărat încântător si foarte util (adună multe lucruri bune din blogosferă si ajută nitel si la trafic).
E la modă întrebarea: ce credeti că promovează acest eveniment?
Discutam cu cativa amici din Pahico despre cum ar trebui să arate o carte de PA-uri. Atunci când discutia a ajuns la formă, unul dintre ei a scos o carticică, din buzunar. Ni s-a părut interesant, dar ne-am întrebat dacă un miniformat nu induce ideea de derizoriu. Apoi am trecut cu discutia la continut sau am dat-o direct pe bere. Nu mai stiu.
Am, acelasi amic, mi-a atras atentia la un articol al lui Cătălin Tolontan. Cărticica noastră va apărea pe piată. Fireste, e vorba de o carte serioasă, nu bagatelă de proză arhiscurtă. E o reeditare a Nostalgiei lui Cărtărescu. Cred că voi cumpăra si această editie.
La teve se derulau imagini cu adevăratul revelion, cel din Dubai, unde artificiile trase de la sol nu urcau nici până la jumătatea clădirii, iar cele trase de sus n-ar fi putut să fie văzute de jos, unde era lumea. Domnul Lică, căci despre el este vorba, se scărpina în creştetul capului, semn de adâncă şi interesantă cugetare: şi dacă această cursă „la mai mare” nu se va opri, s-ar transforma Pământul într-o minge de-aia de optşpe pe care o arunci în sus, învârtindu-se, să vezi dacă e ovală?
Bucuros să aud povesti cu final fericit, n-am vrut să accept că se moare de cancer la sân…
Adineauri am citit comentariul amicului meu, Horia Gibutiu. Am simtit nodul în gât. Si mi-a venit poftă să o ascult pe Lhasa de Sela.
Mulţumesc pentru urări. Voi mulţumi şi personal, acum, că mă întorc la netul de zi cu zi. Vă arăt acum un desen făcut de fiul meu şi sper să fie un 2010 reuşit. Cu cel puţin 2010 de postări meseriaşe* (asta înseamnă vreo şase într-o zi, ceea ce e decent)!
P.S. Salut şi fluturaşii!
*Chiar, ar trebui inventat un concurs pentru asta! Ca să cinstim cumva ideea lui Arthur C. Clarke.
Vă doresc tuturor un an 2010 mult mai bun decât ăsta de se încheie. Sper ca numărul prietenilor de PA si de frumos să crească si să facem lucruri bune împreună. La multi ani!
Recunoasteti stilul Roxanei, fireste! Îi multumesc pentru această urare-desen.
Ţara asta n-are speranţe pentru că n-are elite. Probabil că cei mai buni dintre noi au plecat în străinătate şi continuă să plece. Probabil că aceia care rămânem în România suntem prea slabi, prea lipsiţi de perspectivă sau de curaj, prea laşi sau, pur şi simplu, prea resemnaţi.
N-avem încredere în noi înşine. Avem, cel mult, tupeu. Suntem injectaţi cu doze nesănătoase de mitocănie şi n-avem ruşine. Când nu suntem acasă, vorbim tare. Când suntem acasă, scuipăm pe jos… (un pic mai mult, aici)
NOTĂ.
Am găsit acest text dincolo. Fir-ar, nu vreau să închei asa anul, dar pare ceva foarte actual…
S-a alunecat rău azi-dimineată. Când am intrat pe bd. Dimitrie Pompeiu, am intrat pe patinoar. Lângă Raiffeisen tocmai se busiseră doi si blocaseră bulevardul. Mă doare si acum piciorul drept. Am pus o frână prelungă, din-aia cu brrr-scrr-cârt, de ABS. Dacă tot am oprit la timp, am făcut si o poză, cu aparatul de fotografiat.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 